Povestea din Spate
Cu ani în urmă, pe când într-unul dintre orașele mari ale Scoției se țineau întâlniri de trezire spirituală, o tânără a devenit neliniștită cu privire la starea ei sufletească. Întorcându-se de la una dintre întâlniri, s-a dus la pastorul ei și l-a întrebat cum poate fi mântuită.
"Ah, fetițo", i-a spus el, "nu te speria! Citește-ți Biblia și spune-ți rugăciunile, și totul va fi bine."
Dar biata fată, neștiutoare de carte, a strigat: "O, părinte, nu pot citi, nu pot să mă rog! Doamne Isuse, primește-mă așa cum sunt!"
În felul acesta fata a devenit o urmașă a lui Hristos; iar o doamnă care a auzit de experiența fetei a scris acest imn... Am găsit versurile într-un ziar religios și le-am pus pe muzica simplă pe care sunt cel mai adesea cunoscute astăzi. În același timp, domnul Stebbins a găsit și el versurile și le-a pus pe muzică, și mi le-a trimis exact atunci când eu îi trimiteam lui melodia mea pentru aceleași cuvinte. În "Gospel Hymns" sunt publicate ambele melodii.
Un pastor din Anglia îmi scrie despre o femeie creștină, soția unui cizmar, care avea un chiriaș necredincios și încăpățânat. "Femeia cea bună a încercat adesea să-l convingă să meargă la întâlniri, dar în zadar. Broșurile pe care i le punea pe masa din cameră le găsea mototolite pe podea. Ea le netezea și le așeza din nou, ca să-i atragă atenția, dar el nu citea nimic altceva decât romanele și ziarele lui. Într-o primăvară, bătrânul s-a îmbolnăvit de bronșită. Femeia i-a fost infirmieră, căci nu avea rude care să-i poarte de grijă. Ea a folosit prilejul, vorbindu-i adesea despre sufletul lui și citindu-i din Cuvântul lui Dumnezeu; dar nu reușea să-l miște deloc. Într-o zi, citea imnul 'Jesus, my Lord, to Thee I cry' și, când a ajuns la refren, bătrânul i-a strigat răstit: 'Asta nu e în carte!' Femeia i-a răspuns: 'Ba da, este.' El a susținut din nou că nu crede că este în carte. Femeia i-a spus că poate citi singur. El și-a cerut ochelarii și a citit cu uimire și mirare, iar și iar: 'My only plea, Christ died for me! oh, take me as I am.' Câteva săptămâni mai târziu, într-o dimineață, i-a spus femeii: 'Astăzi plec acasă și sunt atât de fericit, atât de fericit!' Într-un ceas sau două s-a stins, repetând acele cuvinte până la sfârșit."
Sankey, pp. 252-3
Povestea din Spate (EN)
Years ago, while revival meetings were being held in one of the large towns in Scotland, a young girl became anxious about her spiritual condition. Returning from one of the meetings, she went to her own minister and asked him how she might be saved.
“Ah, lassie,” he said, “don’t be alarmed! Just read your Bible and say your prayers, and you will be all right.”
But the poor, illiterate girl cried out: “O Minister, I canna read, I canna pray! Lord Jesus, take me as I am!”
In this way the girl became a follower of Christ; and a lady who heard of the girl’s experience wrote this hymn…I found the verses in a religious newspaper and set them to the simple music by which they are now most generally known. At the same time Mr. Stebbins also found the verses and set them to music, and he sent them to me at the same time that I was sending my tune for the same words to him. In “Gospel Hymns” both tunes are published.
A minister in England writes to me about a Christian woman, a shoemaker’s wife, who had a lodger that was an obstinate unbeliever. “The good woman often tried to induce him to go to meetings, but in vain. Tracts which she placed on the table in his room she found crushed on the floor. She would smooth them out and again place them so as to attract his attention, but he would read nothing but his novels and newspapers. One spring the old man fell ill with bronchitis. The good woman acted as his nurse, for he had no relatives who cared for him. She used the opportunity, often speaking to him about his soul and reading the Word of God; but she could make no impression upon him. One day she was reading the hymn ‘Jesus, my Lord, to Thee I cry,’ and when she came to the refrain, the old man called out to her sharply: ‘That’s not in the book!’ The woman answered, ‘Why yes, it is.’ He declared again that he did not believe it was in the book. The good woman told him that he could read it for himself. He asked for his glasses, and read with wonder and amazement, again and again, ‘My only plea—Christ died for me! oh, take me as I am.’ A few weeks afterward he said to the woman one morning, ‘I am going home to-day, and I am so happy, so happy!’ In an hour or two he passed away, repeating those words to the last.”
Sankey, pp. 252-3
