Pe muntele sfânt, într-un tainic decor (FERICE)

Pe muntele sfânt, într-un tainic decor,
Era Isus învățând pe ai Săi,
Și atunci El spunea către-alesul popor,
Și-al Său glas azi se-ndreaptă spre noi.

Ferice, ferice, ferice,
Ferice de cei care plâng pe pământ,
Și-a-lor stropi în burduf sunt adunați,
Căci în țara preasfântă a eternului cânt,
În curând ei vor fi mângâiați.

Ferice de cei ce săraci sunt în duh,
Și-a-lor doruri în lume se frâng,
Căci din robi ca-mpărați,
Peste-al slavei văzduh,
A lor fapte din plin se răsfrâng.

Ferice de cei ce cu inima-s blânzi,
Răspândind al iubirii ecou,
Căci sub sceptrul divin al deplinei izbânzi
Moșteni-vor pământul cel nou.

Ferice de cei ce-s flămânzi și-nsetați
După-l vieții preasfintei izvor,
Căci din mana cerească vor fi săturați,
Și-apa vie va fi doar a lor.

Ferice de cei milostivi la necaz,
Căci ei parte de milă vor avea,
În curând va-nceta al durerii talaz,
Și de ceasul cel greu vor scăpa.

Ferice de cei ce în inima lor
Au doar gânduri și cuget curat,
Căci la masa cerească, în sublimul etern,
Vor vedea pe slăvitu-mpărat.

Ferice de cei ce doresc pacea-acum,
Într-o lume de aprig război,
Căci în fii proslăviți, din pribegi de pe drum,
Dumnezeu va schimba pe ai Săi.

Ferice de voi când, din pricina Mea,
Veți fi dați chiar la moarte și chin,
Căci răsplata cea mare în cer veți afla
Și-al durerilor voastre alin.

Ferice, ferice, ferice,
Ferice, ferice, ferice.