Înțepătura de albină

Precum în zorii dimineții
Și în zăduful zilei mari
Albina își croiește drumul
Spre-a lua din floare mult nectar

Așa suntem și noi, aleșii,
Răscumpărații Domnului
Găsind în orișicare lucru
Lucrarea și parfumul Lui!

Însă acum ne ducem gândul
Spre ultimatul albinuței-
Albina care toată viața
A strâns nectar și-a făcut multe!

Prin grelele furtuni din iarnă
A răzbătut învingătoare
Însă acum, este pe-o floare
Și greu mai scoate o suflare.

A evitat orice pericol
Și a ajuns la bătrânețe
Însă acum neamul apicol
E îndreptat spre tinerețe.

Nu mai privește spre sărmană
Că-i obosită, istovită
Și rând pe rând, de toți din neam
Vede cum este părăsită.

În invaziile crunte
Și în bătălii mereu
Ea a fost oricând în frunte
Biruind cu Dumnezeu!

Pentru tineretul care
A crescut ca prin minune
A ținut zile de post
Umplute cu rugăciune.

Tot ce a strâns, a împărțit
Cu ai săi, ca să nu piară
Pe oricine a iertat
Ca să n-aibă viața-amară.

Iar acum, în timpul pașnic
Zboară spre o floare-aleasă
Și se bucură la gândul
Că duce nectar acasă.

Dar un om cu mâna tare
Aspră și brăzată-adânc
Cu privirea mânioasă
O țintește făr'cuvânt.

Dar cu gânduri pline numai
De ucideri și de rău
O privește cu iuțime
Din înaltul stat al său.

Iar albina speriată
Face ochii mult mai mari
Și se uită împrejuru-i
După tinerii cei tari

Speră că va fi salvată
Așa cum și ea salvase
Însă vede cu amar
Lumea care o trădase.

În această luptă grea
Are două variante:
Prima, ca să scoată acul
Iar a doua, ca să zboare.

Din principiu știe bine
Că dacă atacă crunt,
Se va face de rușine
Pentru-un lucru prea mărunt.

Dar nici zborul nu mai poate
Să îl facă mai rapid
Că aripile-s obosite
Și puterile se-nchid.

Mâna aspră o lovește
Cu o lovitură grea
Și așa acum găsește
Sfârșitul insecta mea.

Ca o simplă întâmplare
Expusă în dialectă
Ce compară o ființa
Omenească cu-o insectă

A fost prezentată starea
De acum, dintre bătrâni
Și acei care-au crescut
Decât ei a fi mai buni!

Tinerii primesc de toate
Prin puterea rugăciunii
Care-n odăință-n taină
A înflăcărat bătrânii.

Prin aceasta au putut
Ca să nu cadă distruși
De nici o săgeată-aprinsă
Altfel, ar fi fost răpuși.

Iar în semn de mulțumire
Când la capăt sunt bătrânii
Nu mai au pe nimeni care
Să le poarte grija pâinii.

Iar în luptele pe care
Cu dureri le duc mereu
Sunt așa precum se știe:
Numai ei cu Dumnezeu.

Iar când diavolul încearcă
La urmă să ia cununa,
Au doar două variante
Ce decid pe totdeauna:

Ori să scoată-n grabă acul
Și să fi trăit degeaba
Ori să fie prin credință
Ei cu Tatăl, numai una.

Ar fi timpul potrivit
Ca să reclădim relații
Dintre tinerii cei tari
Și cei din alte generații.

Precum Fiul e cu Tatăl
Noi să fim cu toții una
Ca dintre a Lui albine
Să nu se piardă niciuna.

Și să ne ajute Domnul
Ca atunci, la bătrânețe
Să ne ținem tari, puternici
Să nu cedām la căruntețe.

Iar așa cum ne vedem
Că suntem tari și voinici
Să dea Domnul să ne credem
Decât niște-albini mai mici!