Extensia ispășirii este unul din punctele care au născut cele mai mari controverse în rândul creștinilor. Ispășirea lui Cristos este punctul crucial al doctrinei mântuirii, iar felul în care este înțeleasă afectează modul în care creștinul îl percepe pe Dumnezeu, își trăiește viața și împărtășește altora despre Cristos.
A. Înțelegerea termenului. Întrebarea: Care este extensia mântuirii lui Cristos? poate fi pusă mai simplu astfel: Ce a realizat Cristos prin moartea Sa?
I. În primul rând, înaintea lui Dumnezeu Cristos a realizat o ispășire completă, perfectă (dacă jertfa nu ar fi fost așa, nimeni nu ar fi fost mântuit)
Ii. Vom căuta răspunsul la întrebarea: Ce a realizat Cristos pentru oameni prin jertfa Sa?
B. Diferențe de interpretare. Există 3 moduri principale de interpretare:
1. Prima afirmă căci Cristos a murit pentru toți oamenii fără excepție, dându-le tuturor posibilitatea de a fi mântuiți. Înaintea lui Dumnezeu, Cristos și-a făcut partea Sa, aducându-i pe toți oamenii într-o stare (poziție) în care mântuirea este posibilă, dacă omul își face partea lui (aici există diferențe de opinie referitor la ce înseamnă mai exact partea omului, existând 2 tabere principale, una afirmând că partea omului constă în participarea la un ritual, iar cealaltă afirmă că partea omului este credința personală). Aceasta este poziția majorității celor ce se declară creștini (a catolicilor, ortodocșilor, a mai multor biserici protestante, a grupărilor penticostale și carismatice, a adventiștilor, a creștinilor după Evanghelie și a majorității baptiștilor). Aceștia își bazează poziția pe o interpretare universală a versetelor care afirmă că Cristos a murit pentru lume, pentru toți oamenii (Ioan 3: 16; 1 Ioan 2: 2; 1 Tim. 2: 6; 2 Pet. 3: 9, etc.). Se mai numește și ispășirea generală.
2. A doua afirmă căci Cristos a murit pentru poporul Său, realizând exact ceea ce și-a propus, și anume mântuirea a lor Săi, a poporului pe care i L-a dat Tatăl. El nu i-a adus pe toți oamenii într-o stare în care să poată fi mântuiți dacă își fac partea lor, ci i-a mântuit în mod real pe toți cei pentru care a murit. Această poziție este susținută de o parte din baptiști și de mai multe grupări protestante evanghelice. Se mai numește și ispășirea particulară. Considerăm că aceasta este interpretarea biblică, de aceea vom acorda o atenție specială argumentelor biblice care o susțin.
3. O a treia poziție afirmă că moartea lui Cristos este suficientă pentru toți oamenii, dar eficientă doar pentru aleși. Această poziție încearcă să combine cele 2 prezentate mai sus, să le armonizeze. Eșecul ei constă în faptul că nu este sprijinită pe Scriptură, pe versete clare, ci pe raționamente derivate din argumente preluate de la ambele tabere. Este privită de ambele tabere ca fiind o poziție de compromis.
C. Dovezi scripturale în favoarea ispășirii particulare:
I. În primul rând, atributele lui Dumnezeu arată spre o mântuire perfectă, dar limitată la un anumit număr de oameni (vezi 3. I. 2. b – atributele relative ale lui Dumnezeu)
1. Iubirea. Jertfa lui Cristos este cea mai importantă și completă manifestare a iubirii lui Dumnezeu (Ioan 3: 16; 1 Ioan 4: 9-10; Rom. 5: 8; 8: 31, 32 + Ioan 15: 13; iubirea ce predestinează – Ef. 1: 4). Această iubire este neschimbătoare (Ier. 31: 3), perfectă, infinită ca valoare și mărime. Deși este bun și milos cu toți oamenii, El i-a iubit cu această iubire specială doar pe cei aleși. Această iubire este activă, vrea binele celor iubiți, indiferent de prețul care trebuie plătit.
A. O ispășire generală arată o înțelegere greșită a iubirii lui Dumnezeu. Arată o iubire pasivă, nu activă (Dumnezeu a făcut partea Lui, acum s-a retras și așteaptă ca omul să desăvârșească mântuirea). Biblia Îl prezintă pe Dumnezeu ca activ implicat în mântuirea omului de la început, până la sfârșit.
B. O ispășire generală arată o iubire egală pentru toți oamenii, atât pentru cei care vor ajunge în iad, cât și pentru cei care vor ajunge în rai. Este inconsecventă cu Scriptura (Rom. 9: 13; Ps. 5: 6; 11: 5; Prov. 3: 32; 6: 16; Evr. 12: 6-8)
C. O ispășire generală arată o iubire imperfectă (Dumnezeu, deși îi iubește pe toți oamenii, și are putere să mântuiască pe oricine – Ps. 3: 8; 44: 4; 130: 7; Isa. 12: 2; 54: 17; Ier. 3: 23; Iona 2: 9; Apoc. 19: 1, etc. – nu face tot ce îi stă în puteri pentru a-i scăpa pe toți de la pedeapsa veșnică)
2. Veracitatea (Num. 23: 19). Dumnezeu spune întotdeauna adevărul și este vrednic de încredere. Este fidel promisiunilor Sale. El a promis un Mântuitor, și tot ce ține de mântuirea oamenilor (Duhul și darurile Sale). Dumnezeu și-a împlinit față de aleși toate promisiunile referitoare la viața aceasta.
A. O ispășire generală îl arată pe Dumnezeu ca neținându-se de cuvânt (Dumnezeu nu dă toate lucrurile împreună cu Fiul Său (Rom. 8: 32); nu dă Duhul promis (care este garanția că vom ajunge în cer – Ef. 1: 13; 4: 30) tuturor (Iuda vs. 19); nu a făcut în așa fel încât toți oamenii fără excepție să audă Evanghelia, pentru a avea măcar „șansa” de a fi mântuiți, nu toți au credința (2 Țes. 3: 2) – toate acestea ar fi trebuit să aibă loc dacă ispășirea a fost generală.
3. Dreptatea. Prin jertfa lui Cristos, dreptatea lui Dumnezeu a fost satisfăcută, pedeapsa înlăturată, datoria achitată. El a primit plata pentru păcatele aleșilor din mâna lui Cristos, așa că nu le mai impută lor păcatele pentru care a murit (plătit) Cristos. Toți aceștia au primit o achitare, iertare absolută, așa că sunt scăpați de pedeapsa viitoare.
A. Ispășirea generală afirmă că Cristos a plătit înaintea lui Dumnezeu pentru păcatele întregii lumi, dar Dumnezeu va cere cândva plata și din mâinile oamenilor, prin faptul că îi trimite în iazul de foc
4. Omnipotența. Dumnezeu poate să mântuiască și o face. Mântuirea este și o manifestare a puterii lui Dumnezeu (învingerea morții, a lui Satan, etc. – vezi punctul 1. c de mai sus). La El este mântuirea, iar El mântuiește pe cei pe care își propune să îi mântuiască (nici unul nu se va pierde – Ioan 6: 37-39; 10: 10, 16)
A. Cei care predică ispășirea generală, predică de multe ori un Dumnezeu care nu poate să mântuiască, a cărui succes sau eșec în planul de mântuire depinde de om.
Ii. În al doilea rând, Scriptura afirmă că scopul sau intenția lui Dumnezeu în trimiterea Fiului ca jertfă pentru păcat și intenția Fiului când S-a oferit pe Sine ca substitut a fost să mântuiască oameni, nu doar să le ofere posibilitatea de a fi mântuiți (Mat. 1: 21, Fapte 5: 31; Tit 2: 14, etc.).
1. Scopurile Sale se împlinesc întotdeauna și planurile Sale nu eșuează. Dumnezeu nu lasă o acțiune neterminată.
Iii. Această intenție este conformă legământului harului. Tatăl a ales un număr de oameni pe care i-a dat lui Cristos. Cristos a murit pentru toți aceștia (Ioan 6: 37-39, 17: 9, 10: 15-26), fiind reprezentantul lor, Capul lor (Rom. 5: 18, 19; etc.), obținându-le o iertare deplină, o răscumpărare veșnică, o mântuire perfectă (Evr. 9: 12). Lucrarea Duhului este aceea de aplicare a efectelor jertfei lui Cristos în viețile tuturor aleșilor (prin nașterea din nou, pocăința, credința, perseverența spre sfințenie, etc.). Există o armonie și unitate perfectă în planul de mântuire și în execuția lui. Cristos nu a murit pentru mai mulți decât au fost aleși pentru mântuire (2 Țes, 2: 13), Duhul nu aplică efectele mântuirii decât asupra acelora pentru care a murit Cristos.
Numărul celor aleși de Tatăl = numărul celor pentru care a murit Cristos = numărul celor pe care Duhul îi naște din nou = numărul celor care vor ajunge în rai
1. Dacă ar fi murit pentru mai mulți, aceasta ar fi însemnat neascultare față de Dumnezeu (vezi Ioan 8: 29, 5: 30) și o distrugere a unității dintre Tatăl și Fiul (Ioan 10: 30, Fapte 2: 23; 4: 27, 28).
2. Ispășirea nelimitată face ca jertfa lui Cristos să depășească limitele planului Tatălui și al lucrării Duhului de aplicare a mântuirii.
Iv. Efectele obiective ale jertfei (expierea, propițierea, reconcilierea) sunt reale. Dumnezeu deja a iertat păcatul (care este luat, ridicat, îndepărtat – Ioan 1: 29, 1 Ioan 3: 5; Isa. 43: 25; Ier. 50: 20) celor acoperiți de jertfă, deja este împăcat cu ei (Rom. 5: 10)
1. Cristos nu a oferit posibilitatea ridicării păcatului, El l-a ridicat; nu a oferit posibilitatea unei substituiri, El a substituit păcătoșii; nu a oferit posibilitatea unei iertări, prin moartea Lui, a venit hotărârea de iertare; nu a oferit posibilitatea unei împăcări, ci a împăcat; nu a folosit posibilitatea mântuirii, El A MÂNTUIT. Nu există nici un verset în Scriptură care afirmă că Isus, prin moartea Sa, a oferit oamenilor doar șansa, posibilitatea de a fi mântuiți.
2. Nu există „dacă omul…”. Aceste efecte nu depind de om. Atitudinea omului față de jertfă (credință/necredință) nu afectează deloc efectele ei obiective.
3. Ispășirea generală predică o răscumpărare care nu răscumpără, o substituire care nu substituie, o iertare care nu iartă, o acoperire care nu acoperă, etc. Aceasta este un non-sens și o insultă la adresa jertfei lui Cristos.
V. Învierea lui Cristos arată o ispășire specifică.
1. El a înviat ca și Cap pentru toți cei pentru care a murit (Rom. 4: 25; 1 Cor. 15:; Ef. 2: 5; Col. 2: 12, 13 Rom. 5: 12-21, vezi și Rom. 6: 3-11; 2 Cor 5: 14, 15, Ef. 2: 4-7; Col 2: 10-13, 3: 3-4).
A. Dacă Cristos a murit pentru toți, fără excepție, atunci El a înviat pentru aceiași oameni, iar ei se bucură de privilegiile aduse astfel (justificare, o viață nouă, viață veșnică). Practic, vedem că așa ceva nu se întâmplă, de unde reiese căci Cristos nu a murit și înviat pentru toți oamenii.
2. Învierea lui Cristos reprezintă
A. dovada acceptării jertfei (a plății substitutive), ceea ce înseamnă intrarea în vigoare a efectelor obiective (Isa. 53: 10; Ef. 5: 2; Evr. 9: 12, 26, 28; 10: 10)
B. garanția împlinirii promisiunilor făcute de Tatăl lui Cristos pentru aleși (Ioan 16: 7; Luca 24: 49; Fapte 2: 33; Ef. 4: 8, etc.)
Vi. Lucrarea de Mare Preot arată caracterul limitat al jertfei. Cristos este Mare Preot (Ps. 110: 4; Evr. 5: 6; 6: 20; 7: 17, 21) Lucrarea de preoție este compusă din 2 părți, aducerea jertfei și mijlocirea. Există o legătură inseparabilă între aceste 2 părți, fiindcă persoanele pentru care se aduce jertfa sunt și persoanele pentru care preotul mijlocește (Ioan 17: 2 comp cu 9; Rom. 8: 32-34; Isa. 53: 12, etc.). Cristos nu mijlocește decât pentru cei aleși (Ioan 10: 10, 15, 26; 17: 9)
1. Lucrarea de Mare Preot în aducerea jertfei
A. Jertfa Domnului Isus reprezintă împlinirea, anti-tipul tuturor jertfelor din VT. Nu mai este nevoie de o altă jertfă de sânge (Rom. 6: 10; Evr. 7: 27; 9: 12; 10: 14). Aceste jertfe erau aduse pentru poporul Israel, pentru poporul ales. Nici una din aceste jertfe nu a fost adusă pentru toți oamenii fără excepție. Dacă se analizează jertfele cu caracter general, vedem că sunt limitate. Iată 2 exemple:
I. Marele preot aducea jertfa de ispășire pentru păcatele poporului Israel. Nu exista jertfă înaintea lui Iehova pentru păcatele egiptenilor, babilonienilor, etc.
Ii. Mielul pascal i-a acoperit doar pe evrei (poporul ales) din calea pedepsei lui Dumnezeu. Egiptenii nu erau sub jertfă și au fost pedepsiți.
B. Dacă Cristos ar fi murit pentru toți oamenii fără excepție, atunci El nu ar mai fi reprezentat împlinirea jertfelor vechi testamentale sau acestea l-ar fi reprezentat în mod greșit.
C. Cristos a fost jertfa de ispășire pentru poporul Său (Ioan 10: 15, 15: 13, etc. Mat. 1: 21; Ioan 15: 13; 10: 15; Ef. 5: 23-26; Fapte 20: 28, Mat. 20: 28; 26: 28; Mc. 10: 45; Tit 2: 14).
2. Lucrarea de Mare Preot în mijlocire.
A. Preoția levitică (ordinul lui Aaron) arăta nevoia de intermediar între oameni și Dumnezeu; preotul era cel care stătea între Dumnezeu și oameni și pleda pentru aceștia, pentru obținerea iertării, a favorului, binecuvântării, etc.
B. Marele preot nu mijlocea pentru toate popoarele, ci doar pentru poporul Israel. Doar poporul ales avea reprezentant înaintea lui Dumnezeu.
C. Cristos nu a venit ca un Mare Preot după ordinul lui Aaron, ci după un ordin superior, veșnic, cel al lui Melhisedec (Evr. 7: 10-17)
D. Mijlocirea Sa este mai eficientă decât a oamenilor, fiindcă se bazează pe o jertfă mai bună, pe o preoție veșnică și pe un legământ mai bun (Evr. 7: 25).
E. Mijlocirea lui Cristos este însă limitată la poporul Său: (Ioan 17: 9 comp. cu 2, 6, 10, 20, 22, 24; Rom. 8: 34; Isa. 53: 12; 1 Ioan 2: 1, 2; Evr. 7: 25; 9: 24)
Vii. Termenii Scripturii dovedesc ispășirea particulară. Versetele care vorbesc despre ispășirea lui Cristos și efectele ei pot fi clasificate după cum urmează:
1. Versete care folosesc termeni restrictivi, care indică un număr limitat (oile Sale (Ioan 10: 11, 15), Biserica Sa (Fapte 20: 28; Ef. 5: 25-27), poporul Său (Isa. 53: 8; Mat. 1: 21; Luc. 1: 68), aleșii (Rom. 8: 32-35)). Acești termeni exclud posibilitatea ca jertfa lui Cristos să fi fost nelimitată.
2. Versete care includ un număr mare, dar totuși limitat (mulți: Mat. 20: 28; 26: 28; Rom. 5: 19; Evr. 2: 10; Isa. 53: 11, 12))
3. Versete care folosesc termeni generali (lume, toți – Ioan 1: 29; 3: 16, 17; 2 Cor. 5: 19; Rom. 5: 18; 1 Ioan 2: 2; 2 Pet. 3: 9; 1 Tim. 2: 4).
D. Acestor versete li se dă o interpretate absolută de cei care predică ispășirea generală.
E. Atunci când le studiem, trebuie să înțelegem următoarele lucruri:
A. Ele nu contrazic versetele care restricționează ispășirea la un anumit număr.
B. Trebuie să existe o armonie între aceste categorii de versete
C. Trebuie să fie interpretate conform contextului
D. Trebuie luat în considerare înțelesul pe care cuvintele (în special cuvântul „lume”) le aveau.
4. Cuvântul „toți”, când Scriptura îl aplică la oameni în general, are 2 sensuri, unul absolut, care include pe fiecare om care a trăit, trăiește sau va trăi vreodată pe pământ (toți fără excepție) și unul relativ, limitat la o mulțime variată de oameni (toți fără deosebire)
1. Exemple ale utilizării cuvântului „toți”:
A. toți în sensul absolut (Ioan 3: 31; 5: 28; Rom. 2: 12; 3: 4, 9; 5: 12);
B. toți în sens relativ – tot felul de oameni (Marcu 1: 5, 37; Luca 3: 21; Luca 2: 3; Ioan 1: 7; 3: 26; 8: 2; 13: 35; Fapte 18: 17; 19: 10; 22: 15; Rom. 10: 12; 16: 19; 2 Cor. 3: 2; Ef. 1: 23; 4: 6; Col. 3: 11; 2 Tim. 1: 15; Evr. 12: 8; 3 Ioan 1: 12)
2. Exemplu de interpretare:
A. „toți” – 1 Tim. 2: 6 „care S-a dat pe Sine însuși, ca preț de răscumpărare pentru toți”. Este cuvântul „toți” utilizat în sensul general sau relativ? Și-a dat Cristos viața ca răscumpărare pentru toți oamenii fără excepție sau pentru toți, fără deosebire de naționalitate, sex, clasă socială, educație, etc.? De observat:
I. Acest cuvânt apare de mai multe ori în context (vs. 1, 2, 4). În versetele 1 și 2, „toți” pentru care trebuie ca creștinii să se roage, să mijlocească, este relativ. Nu putem să ne rugăm pentru toți fără excepție, ci pentru toți fără deosebire, pentru oameni simpli și pentru cei puși în poziții de conducere, mici și mari.
Ii. Această mijlocire este bine primită, fiindcă Dumnezeu vrea să mântuiască (și o face!) tot felul de oameni (vs. 4).
1. Dumnezeu nu are doar dorința de a mântui pe oameni, ci o voință activă, care nu poate fi frustrată de nimeni. El face totul după „sfatul voii Sale” (Ef. 1: 11)
Iii. Dacă mijlocirea noastră este pentru pace și bunăstare, mijlocirea lui Cristos este pentru mântuirea oamenilor (vs. 5) (nu a tuturor, căci El nu mijlocește pentru toți, ci doar pentru ai Săi – Ioan 17: 9).
Iv. Mijlocirea pentru „oameni” din versetul 5 este legată de răscumpărarea prin jertfă din versetul 6, acestea fiind cele 2 părți ale lucrării preoțești a Domnului. El și-a dat viața ca răscumpărare (antilutron) pentru oameni, pentru toți pentru care și mijlocește. Armonizând acest pasaj cu altele, pentru a avea o privire mai generală, observăm că Cristos nu mijlocește pentru toți fără excepție (Ioan 17: 9), și că nu a răscumpărat pe toți fără excepție, ci pe mulți (Mat. 20: 28), fără deosebire (Apoc. 5: 9).
V. Prin urmare, înțelesul cuvântului „toți” în 1 Tim. 2: 6 este acela de „toți fără deosebire” sau „tot felul de oameni”.
5. Cuvântul „lume” (kosmos) are cel puțin 7 sensuri diferite în Noul Testament:
I. întregul univers: Fapte 17: 24
Ii. pământul: Luca 12: 30; Ioan 9: 5; 13: 1, 16: 28; Ef. 1: 4
A. bunurile, posesiunile pământului: Mat. 16: 26; 1 Cor. 7: 31
Iii. sistemul sau ordinea lumii: Ioan 8: 23; 12: 31, 14: 30; 18: 36; 1 Ioan 5: 19
Iv. toți oamenii: Rom. 3: 19; oamenii în general: 1 Cor. 1: 27, 28; 4: 13
V. omenirea cu excepția credincioșilor: Ioan 14: 17; 15: 18; 16: 20; 17: 9; Rom. 3: 6 comp. cu Ioan 5: 24; 2 Pet. 2: 5
Vi. Neamuri în contrast cu evreii (nu fiecare persoană dintre Neamuri, ci în general, persoane din orice națiune): Rom. 11: 12, 15
Vii. doar la credincioși (iudei și neamuri): Ioan 6: 33. 51; 1 Cor. 4: 9 („pentru lume și pentru îngeri și pentru oameni”)
Viii. există pasaje în care cuvântul „lume” nu este absolut nici chiar când sensul la care se referă este unul general (ex: Luca 2: 5 nu îi include pe toți oamenii de atunci, ci doar pe cei din Imperiul Roman; Ioan 8: 26 se referă doar la oamenii care au auzit cuvintele lui Isus; Ioan 12: 19 se rezumă doar la cei care Îl urmau; Fapte 11: 28 se referă la lumea cunoscută, în special Imperiul Roman; la fel și Fapte 17: 6; 19: 27; Rom. 1: 8; 10: 18)
Ix. Exemplu de interpretare:
A. Lumea în Ioan 3: 16: Fiindcă atît de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică.
1. Este evident căci cuvântul „lume” nu este folosit în sensurile de la punctele 1, 2, 3 și 5 de mai sus. În acest verset, „lume” poate să însemne fie toți oamenii (întreaga omenire), fie doar cei ce cred, fie Neamurile (în general).
2. Analizând versetul, vedem că:
A. Dumnezeu a iubit (agapao) lumea. Iubirea lui a fost cauza trimiterii Fiului. Scriptura afirmă că Dumnezeu nu iubește pe fiecare individ cu iubirea agape (Rom. 9: 13; Evr. 12: 6-8).
B. Apoi, Fiul a fost dat ca jertfă, nu oferit (oferta poate fi acceptată sau respinsă). Dumnezeu dă, împreună cu Fiul, toate lucrurile necesare mântuirii (Rom. 8: 32) – chiar și credința (Ef. 2: 8; Fil. 1: 29). Fiul a fost dat să înlăture păcatul, datoria celor pentru care a murit (Evr. 9: 26) și să le asigure viața veșnică (Ioan 10: 10, 11, 28).
C. Din context, reiese că „lumea” iubită de Dumnezeu Tatăl este „lumea” pentru care Fiul a fost dat ca jertfă, este „lumea” pe care El nu o judecă, ci o mântuiește, este „lumea” care crede, care nu va pieri și care are viața veșnică.
D. Din aceste motive, nu înțelegem „lumea” ca „toată umanitatea”. Rămân 2 sensuri posibile, lumea ca toți aleșii (iudei + neamuri) sau neamurile (aleșii dintre neamuri) spre deosebire de evrei.
E. Contextul mai larg arată că Domnul vorbea cu Nicodim, unul din reprezentanții de seamă ai evreilor (vs. 1), acesta fiind „Învățătorul” (primul Rabin al) Israelului. În discursul Său, Isus vorbea ca de la rabin la rabin, folosind un stil de exprimare și expresii folosite de rabini.
F. Până în vs. 16, Domnul îi descoperise mai multe lucruri pe care Nicodim nu le știa (necesitatea nașterii din nou – vs. 3-8; o altfel de Împărăție decât cea pe care evreii o așteptau – vs. 3, 5; Dumnezeirea lui Isus – vs. 10-13; moartea Sa – vs. 14).
G. Până la vs. 14, Domnul deja afirmase că nu naționalitatea (apartenența la poporul Israel) era criteriul acceptării în Împărăția lui Mesia (diferită de concepția comună). Isus îi spune lui Nicodim că nu toți evreii vor face parte din Împărăția lui Mesia, ci doar cei născuți din nou. În vs. 15, Isus deschide granițele Împărăției pentru oricine crede, chiar și pentru ne-evrei.
H. Pentru a înțelege mai bine forța afirmațiilor din următoarele versete, trebuie să știm că evreii îi priveau cu dispreț pe cei dintre Neamuri, dându-le mai multe nume disprețuitoare, printre care „câini”. În scrierile rabinice, Neamurile sunt deseori numite „lume”, acesta fiind un termen înjositor, un termen care denota inferioritate. Evreii Îl așteptau pe Mesia ca un Împărat (de mai multe ori voiseră iudeii să îl instaleze ca împărat pe Isus) care îi va elibera, va zdrobi națiunile (lumea), pedepsindu-i pentru fărădelegile lor. Isus deja demolase o parte din aceste concepții ale lui Nicodim, dar ceea ce era cu adevărat șocant pentru el, abia acum avea să urmeze.
I. în versetele 16, 17 și 18 (care reprezintă apogeul discursului lui Isus) El afirmă nu doar că Mesia mântuiește pe oricine, evreu sau ne-evreu care crede în El, ci că Dumnezeu iubește Neamurile (vs. 16), iar Mesia nu a venit pentru a le judeca, ba din contră, pentru a le salva (vs. 17); și mai mult, că cei care nu cred în El, în Isus Mesia, evreu sau ne-evreu, este deja condamnat (vs. 18)
J. Așadar, din studiul versetului, al contextului și al unor afirmații clare care tratează subiectul în cauză, înțelesul versetului este următorul: Dumnezeu a iubit Neamurile (aleșii dintre Neamuri; nu doar pe evrei), dând pe Fiul Său ca jertfă și pentru ele (1 Ioan 2: 2), pentru ca oricine (evreu sau ne-evreu) care crede, să aibă viața veșnică, să fie salvat și să scape de la pieire.
8. Concluzie: Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, și-a dat viața ca jertfă, înaintea lui Dumnezeu, pentru toți aceia și numai pentru aceia pe care Tatăl i-a iubit, i-a ales pentru mântuire și i-a dat Lui în legământ. Jertfa lui Cristos a fost perfectă și a asigurat mântuirea reală a poporului Său. Înaintea lui Dumnezeu, Cristos a realizat expierea, răscumpărarea, propițierea și împăcarea dreptății divine pentru toți cei pentru care El a murit. De asemenea, moartea Sa a garantat prezența și lucrarea Duhului în viața lor, Acesta fiind garanția că nu vor pieri, ci vor ajunge să trăiască veșnic pe noul pământ în prezența lui Isus.
A. Înțelegerea termenului. Întrebarea: Care este extensia mântuirii lui Cristos? poate fi pusă mai simplu astfel: Ce a realizat Cristos prin moartea Sa?
I. În primul rând, înaintea lui Dumnezeu Cristos a realizat o ispășire completă, perfectă (dacă jertfa nu ar fi fost așa, nimeni nu ar fi fost mântuit)
Ii. Vom căuta răspunsul la întrebarea: Ce a realizat Cristos pentru oameni prin jertfa Sa?
B. Diferențe de interpretare. Există 3 moduri principale de interpretare:
1. Prima afirmă căci Cristos a murit pentru toți oamenii fără excepție, dându-le tuturor posibilitatea de a fi mântuiți. Înaintea lui Dumnezeu, Cristos și-a făcut partea Sa, aducându-i pe toți oamenii într-o stare (poziție) în care mântuirea este posibilă, dacă omul își face partea lui (aici există diferențe de opinie referitor la ce înseamnă mai exact partea omului, existând 2 tabere principale, una afirmând că partea omului constă în participarea la un ritual, iar cealaltă afirmă că partea omului este credința personală). Aceasta este poziția majorității celor ce se declară creștini (a catolicilor, ortodocșilor, a mai multor biserici protestante, a grupărilor penticostale și carismatice, a adventiștilor, a creștinilor după Evanghelie și a majorității baptiștilor). Aceștia își bazează poziția pe o interpretare universală a versetelor care afirmă că Cristos a murit pentru lume, pentru toți oamenii (Ioan 3: 16; 1 Ioan 2: 2; 1 Tim. 2: 6; 2 Pet. 3: 9, etc.). Se mai numește și ispășirea generală.
2. A doua afirmă căci Cristos a murit pentru poporul Său, realizând exact ceea ce și-a propus, și anume mântuirea a lor Săi, a poporului pe care i L-a dat Tatăl. El nu i-a adus pe toți oamenii într-o stare în care să poată fi mântuiți dacă își fac partea lor, ci i-a mântuit în mod real pe toți cei pentru care a murit. Această poziție este susținută de o parte din baptiști și de mai multe grupări protestante evanghelice. Se mai numește și ispășirea particulară. Considerăm că aceasta este interpretarea biblică, de aceea vom acorda o atenție specială argumentelor biblice care o susțin.
3. O a treia poziție afirmă că moartea lui Cristos este suficientă pentru toți oamenii, dar eficientă doar pentru aleși. Această poziție încearcă să combine cele 2 prezentate mai sus, să le armonizeze. Eșecul ei constă în faptul că nu este sprijinită pe Scriptură, pe versete clare, ci pe raționamente derivate din argumente preluate de la ambele tabere. Este privită de ambele tabere ca fiind o poziție de compromis.
C. Dovezi scripturale în favoarea ispășirii particulare:
I. În primul rând, atributele lui Dumnezeu arată spre o mântuire perfectă, dar limitată la un anumit număr de oameni (vezi 3. I. 2. b – atributele relative ale lui Dumnezeu)
1. Iubirea. Jertfa lui Cristos este cea mai importantă și completă manifestare a iubirii lui Dumnezeu (Ioan 3: 16; 1 Ioan 4: 9-10; Rom. 5: 8; 8: 31, 32 + Ioan 15: 13; iubirea ce predestinează – Ef. 1: 4). Această iubire este neschimbătoare (Ier. 31: 3), perfectă, infinită ca valoare și mărime. Deși este bun și milos cu toți oamenii, El i-a iubit cu această iubire specială doar pe cei aleși. Această iubire este activă, vrea binele celor iubiți, indiferent de prețul care trebuie plătit.
A. O ispășire generală arată o înțelegere greșită a iubirii lui Dumnezeu. Arată o iubire pasivă, nu activă (Dumnezeu a făcut partea Lui, acum s-a retras și așteaptă ca omul să desăvârșească mântuirea). Biblia Îl prezintă pe Dumnezeu ca activ implicat în mântuirea omului de la început, până la sfârșit.
B. O ispășire generală arată o iubire egală pentru toți oamenii, atât pentru cei care vor ajunge în iad, cât și pentru cei care vor ajunge în rai. Este inconsecventă cu Scriptura (Rom. 9: 13; Ps. 5: 6; 11: 5; Prov. 3: 32; 6: 16; Evr. 12: 6-8)
C. O ispășire generală arată o iubire imperfectă (Dumnezeu, deși îi iubește pe toți oamenii, și are putere să mântuiască pe oricine – Ps. 3: 8; 44: 4; 130: 7; Isa. 12: 2; 54: 17; Ier. 3: 23; Iona 2: 9; Apoc. 19: 1, etc. – nu face tot ce îi stă în puteri pentru a-i scăpa pe toți de la pedeapsa veșnică)
2. Veracitatea (Num. 23: 19). Dumnezeu spune întotdeauna adevărul și este vrednic de încredere. Este fidel promisiunilor Sale. El a promis un Mântuitor, și tot ce ține de mântuirea oamenilor (Duhul și darurile Sale). Dumnezeu și-a împlinit față de aleși toate promisiunile referitoare la viața aceasta.
A. O ispășire generală îl arată pe Dumnezeu ca neținându-se de cuvânt (Dumnezeu nu dă toate lucrurile împreună cu Fiul Său (Rom. 8: 32); nu dă Duhul promis (care este garanția că vom ajunge în cer – Ef. 1: 13; 4: 30) tuturor (Iuda vs. 19); nu a făcut în așa fel încât toți oamenii fără excepție să audă Evanghelia, pentru a avea măcar „șansa” de a fi mântuiți, nu toți au credința (2 Țes. 3: 2) – toate acestea ar fi trebuit să aibă loc dacă ispășirea a fost generală.
3. Dreptatea. Prin jertfa lui Cristos, dreptatea lui Dumnezeu a fost satisfăcută, pedeapsa înlăturată, datoria achitată. El a primit plata pentru păcatele aleșilor din mâna lui Cristos, așa că nu le mai impută lor păcatele pentru care a murit (plătit) Cristos. Toți aceștia au primit o achitare, iertare absolută, așa că sunt scăpați de pedeapsa viitoare.
A. Ispășirea generală afirmă că Cristos a plătit înaintea lui Dumnezeu pentru păcatele întregii lumi, dar Dumnezeu va cere cândva plata și din mâinile oamenilor, prin faptul că îi trimite în iazul de foc
4. Omnipotența. Dumnezeu poate să mântuiască și o face. Mântuirea este și o manifestare a puterii lui Dumnezeu (învingerea morții, a lui Satan, etc. – vezi punctul 1. c de mai sus). La El este mântuirea, iar El mântuiește pe cei pe care își propune să îi mântuiască (nici unul nu se va pierde – Ioan 6: 37-39; 10: 10, 16)
A. Cei care predică ispășirea generală, predică de multe ori un Dumnezeu care nu poate să mântuiască, a cărui succes sau eșec în planul de mântuire depinde de om.
Ii. În al doilea rând, Scriptura afirmă că scopul sau intenția lui Dumnezeu în trimiterea Fiului ca jertfă pentru păcat și intenția Fiului când S-a oferit pe Sine ca substitut a fost să mântuiască oameni, nu doar să le ofere posibilitatea de a fi mântuiți (Mat. 1: 21, Fapte 5: 31; Tit 2: 14, etc.).
1. Scopurile Sale se împlinesc întotdeauna și planurile Sale nu eșuează. Dumnezeu nu lasă o acțiune neterminată.
Iii. Această intenție este conformă legământului harului. Tatăl a ales un număr de oameni pe care i-a dat lui Cristos. Cristos a murit pentru toți aceștia (Ioan 6: 37-39, 17: 9, 10: 15-26), fiind reprezentantul lor, Capul lor (Rom. 5: 18, 19; etc.), obținându-le o iertare deplină, o răscumpărare veșnică, o mântuire perfectă (Evr. 9: 12). Lucrarea Duhului este aceea de aplicare a efectelor jertfei lui Cristos în viețile tuturor aleșilor (prin nașterea din nou, pocăința, credința, perseverența spre sfințenie, etc.). Există o armonie și unitate perfectă în planul de mântuire și în execuția lui. Cristos nu a murit pentru mai mulți decât au fost aleși pentru mântuire (2 Țes, 2: 13), Duhul nu aplică efectele mântuirii decât asupra acelora pentru care a murit Cristos.
Numărul celor aleși de Tatăl = numărul celor pentru care a murit Cristos = numărul celor pe care Duhul îi naște din nou = numărul celor care vor ajunge în rai
1. Dacă ar fi murit pentru mai mulți, aceasta ar fi însemnat neascultare față de Dumnezeu (vezi Ioan 8: 29, 5: 30) și o distrugere a unității dintre Tatăl și Fiul (Ioan 10: 30, Fapte 2: 23; 4: 27, 28).
2. Ispășirea nelimitată face ca jertfa lui Cristos să depășească limitele planului Tatălui și al lucrării Duhului de aplicare a mântuirii.
Iv. Efectele obiective ale jertfei (expierea, propițierea, reconcilierea) sunt reale. Dumnezeu deja a iertat păcatul (care este luat, ridicat, îndepărtat – Ioan 1: 29, 1 Ioan 3: 5; Isa. 43: 25; Ier. 50: 20) celor acoperiți de jertfă, deja este împăcat cu ei (Rom. 5: 10)
1. Cristos nu a oferit posibilitatea ridicării păcatului, El l-a ridicat; nu a oferit posibilitatea unei substituiri, El a substituit păcătoșii; nu a oferit posibilitatea unei iertări, prin moartea Lui, a venit hotărârea de iertare; nu a oferit posibilitatea unei împăcări, ci a împăcat; nu a folosit posibilitatea mântuirii, El A MÂNTUIT. Nu există nici un verset în Scriptură care afirmă că Isus, prin moartea Sa, a oferit oamenilor doar șansa, posibilitatea de a fi mântuiți.
2. Nu există „dacă omul…”. Aceste efecte nu depind de om. Atitudinea omului față de jertfă (credință/necredință) nu afectează deloc efectele ei obiective.
3. Ispășirea generală predică o răscumpărare care nu răscumpără, o substituire care nu substituie, o iertare care nu iartă, o acoperire care nu acoperă, etc. Aceasta este un non-sens și o insultă la adresa jertfei lui Cristos.
V. Învierea lui Cristos arată o ispășire specifică.
1. El a înviat ca și Cap pentru toți cei pentru care a murit (Rom. 4: 25; 1 Cor. 15:; Ef. 2: 5; Col. 2: 12, 13 Rom. 5: 12-21, vezi și Rom. 6: 3-11; 2 Cor 5: 14, 15, Ef. 2: 4-7; Col 2: 10-13, 3: 3-4).
A. Dacă Cristos a murit pentru toți, fără excepție, atunci El a înviat pentru aceiași oameni, iar ei se bucură de privilegiile aduse astfel (justificare, o viață nouă, viață veșnică). Practic, vedem că așa ceva nu se întâmplă, de unde reiese căci Cristos nu a murit și înviat pentru toți oamenii.
2. Învierea lui Cristos reprezintă
A. dovada acceptării jertfei (a plății substitutive), ceea ce înseamnă intrarea în vigoare a efectelor obiective (Isa. 53: 10; Ef. 5: 2; Evr. 9: 12, 26, 28; 10: 10)
B. garanția împlinirii promisiunilor făcute de Tatăl lui Cristos pentru aleși (Ioan 16: 7; Luca 24: 49; Fapte 2: 33; Ef. 4: 8, etc.)
Vi. Lucrarea de Mare Preot arată caracterul limitat al jertfei. Cristos este Mare Preot (Ps. 110: 4; Evr. 5: 6; 6: 20; 7: 17, 21) Lucrarea de preoție este compusă din 2 părți, aducerea jertfei și mijlocirea. Există o legătură inseparabilă între aceste 2 părți, fiindcă persoanele pentru care se aduce jertfa sunt și persoanele pentru care preotul mijlocește (Ioan 17: 2 comp cu 9; Rom. 8: 32-34; Isa. 53: 12, etc.). Cristos nu mijlocește decât pentru cei aleși (Ioan 10: 10, 15, 26; 17: 9)
1. Lucrarea de Mare Preot în aducerea jertfei
A. Jertfa Domnului Isus reprezintă împlinirea, anti-tipul tuturor jertfelor din VT. Nu mai este nevoie de o altă jertfă de sânge (Rom. 6: 10; Evr. 7: 27; 9: 12; 10: 14). Aceste jertfe erau aduse pentru poporul Israel, pentru poporul ales. Nici una din aceste jertfe nu a fost adusă pentru toți oamenii fără excepție. Dacă se analizează jertfele cu caracter general, vedem că sunt limitate. Iată 2 exemple:
I. Marele preot aducea jertfa de ispășire pentru păcatele poporului Israel. Nu exista jertfă înaintea lui Iehova pentru păcatele egiptenilor, babilonienilor, etc.
Ii. Mielul pascal i-a acoperit doar pe evrei (poporul ales) din calea pedepsei lui Dumnezeu. Egiptenii nu erau sub jertfă și au fost pedepsiți.
B. Dacă Cristos ar fi murit pentru toți oamenii fără excepție, atunci El nu ar mai fi reprezentat împlinirea jertfelor vechi testamentale sau acestea l-ar fi reprezentat în mod greșit.
C. Cristos a fost jertfa de ispășire pentru poporul Său (Ioan 10: 15, 15: 13, etc. Mat. 1: 21; Ioan 15: 13; 10: 15; Ef. 5: 23-26; Fapte 20: 28, Mat. 20: 28; 26: 28; Mc. 10: 45; Tit 2: 14).
2. Lucrarea de Mare Preot în mijlocire.
A. Preoția levitică (ordinul lui Aaron) arăta nevoia de intermediar între oameni și Dumnezeu; preotul era cel care stătea între Dumnezeu și oameni și pleda pentru aceștia, pentru obținerea iertării, a favorului, binecuvântării, etc.
B. Marele preot nu mijlocea pentru toate popoarele, ci doar pentru poporul Israel. Doar poporul ales avea reprezentant înaintea lui Dumnezeu.
C. Cristos nu a venit ca un Mare Preot după ordinul lui Aaron, ci după un ordin superior, veșnic, cel al lui Melhisedec (Evr. 7: 10-17)
D. Mijlocirea Sa este mai eficientă decât a oamenilor, fiindcă se bazează pe o jertfă mai bună, pe o preoție veșnică și pe un legământ mai bun (Evr. 7: 25).
E. Mijlocirea lui Cristos este însă limitată la poporul Său: (Ioan 17: 9 comp. cu 2, 6, 10, 20, 22, 24; Rom. 8: 34; Isa. 53: 12; 1 Ioan 2: 1, 2; Evr. 7: 25; 9: 24)
Vii. Termenii Scripturii dovedesc ispășirea particulară. Versetele care vorbesc despre ispășirea lui Cristos și efectele ei pot fi clasificate după cum urmează:
1. Versete care folosesc termeni restrictivi, care indică un număr limitat (oile Sale (Ioan 10: 11, 15), Biserica Sa (Fapte 20: 28; Ef. 5: 25-27), poporul Său (Isa. 53: 8; Mat. 1: 21; Luc. 1: 68), aleșii (Rom. 8: 32-35)). Acești termeni exclud posibilitatea ca jertfa lui Cristos să fi fost nelimitată.
2. Versete care includ un număr mare, dar totuși limitat (mulți: Mat. 20: 28; 26: 28; Rom. 5: 19; Evr. 2: 10; Isa. 53: 11, 12))
3. Versete care folosesc termeni generali (lume, toți – Ioan 1: 29; 3: 16, 17; 2 Cor. 5: 19; Rom. 5: 18; 1 Ioan 2: 2; 2 Pet. 3: 9; 1 Tim. 2: 4).
D. Acestor versete li se dă o interpretate absolută de cei care predică ispășirea generală.
E. Atunci când le studiem, trebuie să înțelegem următoarele lucruri:
A. Ele nu contrazic versetele care restricționează ispășirea la un anumit număr.
B. Trebuie să existe o armonie între aceste categorii de versete
C. Trebuie să fie interpretate conform contextului
D. Trebuie luat în considerare înțelesul pe care cuvintele (în special cuvântul „lume”) le aveau.
4. Cuvântul „toți”, când Scriptura îl aplică la oameni în general, are 2 sensuri, unul absolut, care include pe fiecare om care a trăit, trăiește sau va trăi vreodată pe pământ (toți fără excepție) și unul relativ, limitat la o mulțime variată de oameni (toți fără deosebire)
1. Exemple ale utilizării cuvântului „toți”:
A. toți în sensul absolut (Ioan 3: 31; 5: 28; Rom. 2: 12; 3: 4, 9; 5: 12);
B. toți în sens relativ – tot felul de oameni (Marcu 1: 5, 37; Luca 3: 21; Luca 2: 3; Ioan 1: 7; 3: 26; 8: 2; 13: 35; Fapte 18: 17; 19: 10; 22: 15; Rom. 10: 12; 16: 19; 2 Cor. 3: 2; Ef. 1: 23; 4: 6; Col. 3: 11; 2 Tim. 1: 15; Evr. 12: 8; 3 Ioan 1: 12)
2. Exemplu de interpretare:
A. „toți” – 1 Tim. 2: 6 „care S-a dat pe Sine însuși, ca preț de răscumpărare pentru toți”. Este cuvântul „toți” utilizat în sensul general sau relativ? Și-a dat Cristos viața ca răscumpărare pentru toți oamenii fără excepție sau pentru toți, fără deosebire de naționalitate, sex, clasă socială, educație, etc.? De observat:
I. Acest cuvânt apare de mai multe ori în context (vs. 1, 2, 4). În versetele 1 și 2, „toți” pentru care trebuie ca creștinii să se roage, să mijlocească, este relativ. Nu putem să ne rugăm pentru toți fără excepție, ci pentru toți fără deosebire, pentru oameni simpli și pentru cei puși în poziții de conducere, mici și mari.
Ii. Această mijlocire este bine primită, fiindcă Dumnezeu vrea să mântuiască (și o face!) tot felul de oameni (vs. 4).
1. Dumnezeu nu are doar dorința de a mântui pe oameni, ci o voință activă, care nu poate fi frustrată de nimeni. El face totul după „sfatul voii Sale” (Ef. 1: 11)
Iii. Dacă mijlocirea noastră este pentru pace și bunăstare, mijlocirea lui Cristos este pentru mântuirea oamenilor (vs. 5) (nu a tuturor, căci El nu mijlocește pentru toți, ci doar pentru ai Săi – Ioan 17: 9).
Iv. Mijlocirea pentru „oameni” din versetul 5 este legată de răscumpărarea prin jertfă din versetul 6, acestea fiind cele 2 părți ale lucrării preoțești a Domnului. El și-a dat viața ca răscumpărare (antilutron) pentru oameni, pentru toți pentru care și mijlocește. Armonizând acest pasaj cu altele, pentru a avea o privire mai generală, observăm că Cristos nu mijlocește pentru toți fără excepție (Ioan 17: 9), și că nu a răscumpărat pe toți fără excepție, ci pe mulți (Mat. 20: 28), fără deosebire (Apoc. 5: 9).
V. Prin urmare, înțelesul cuvântului „toți” în 1 Tim. 2: 6 este acela de „toți fără deosebire” sau „tot felul de oameni”.
5. Cuvântul „lume” (kosmos) are cel puțin 7 sensuri diferite în Noul Testament:
I. întregul univers: Fapte 17: 24
Ii. pământul: Luca 12: 30; Ioan 9: 5; 13: 1, 16: 28; Ef. 1: 4
A. bunurile, posesiunile pământului: Mat. 16: 26; 1 Cor. 7: 31
Iii. sistemul sau ordinea lumii: Ioan 8: 23; 12: 31, 14: 30; 18: 36; 1 Ioan 5: 19
Iv. toți oamenii: Rom. 3: 19; oamenii în general: 1 Cor. 1: 27, 28; 4: 13
V. omenirea cu excepția credincioșilor: Ioan 14: 17; 15: 18; 16: 20; 17: 9; Rom. 3: 6 comp. cu Ioan 5: 24; 2 Pet. 2: 5
Vi. Neamuri în contrast cu evreii (nu fiecare persoană dintre Neamuri, ci în general, persoane din orice națiune): Rom. 11: 12, 15
Vii. doar la credincioși (iudei și neamuri): Ioan 6: 33. 51; 1 Cor. 4: 9 („pentru lume și pentru îngeri și pentru oameni”)
Viii. există pasaje în care cuvântul „lume” nu este absolut nici chiar când sensul la care se referă este unul general (ex: Luca 2: 5 nu îi include pe toți oamenii de atunci, ci doar pe cei din Imperiul Roman; Ioan 8: 26 se referă doar la oamenii care au auzit cuvintele lui Isus; Ioan 12: 19 se rezumă doar la cei care Îl urmau; Fapte 11: 28 se referă la lumea cunoscută, în special Imperiul Roman; la fel și Fapte 17: 6; 19: 27; Rom. 1: 8; 10: 18)
Ix. Exemplu de interpretare:
A. Lumea în Ioan 3: 16: Fiindcă atît de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică.
1. Este evident căci cuvântul „lume” nu este folosit în sensurile de la punctele 1, 2, 3 și 5 de mai sus. În acest verset, „lume” poate să însemne fie toți oamenii (întreaga omenire), fie doar cei ce cred, fie Neamurile (în general).
2. Analizând versetul, vedem că:
A. Dumnezeu a iubit (agapao) lumea. Iubirea lui a fost cauza trimiterii Fiului. Scriptura afirmă că Dumnezeu nu iubește pe fiecare individ cu iubirea agape (Rom. 9: 13; Evr. 12: 6-8).
B. Apoi, Fiul a fost dat ca jertfă, nu oferit (oferta poate fi acceptată sau respinsă). Dumnezeu dă, împreună cu Fiul, toate lucrurile necesare mântuirii (Rom. 8: 32) – chiar și credința (Ef. 2: 8; Fil. 1: 29). Fiul a fost dat să înlăture păcatul, datoria celor pentru care a murit (Evr. 9: 26) și să le asigure viața veșnică (Ioan 10: 10, 11, 28).
C. Din context, reiese că „lumea” iubită de Dumnezeu Tatăl este „lumea” pentru care Fiul a fost dat ca jertfă, este „lumea” pe care El nu o judecă, ci o mântuiește, este „lumea” care crede, care nu va pieri și care are viața veșnică.
D. Din aceste motive, nu înțelegem „lumea” ca „toată umanitatea”. Rămân 2 sensuri posibile, lumea ca toți aleșii (iudei + neamuri) sau neamurile (aleșii dintre neamuri) spre deosebire de evrei.
E. Contextul mai larg arată că Domnul vorbea cu Nicodim, unul din reprezentanții de seamă ai evreilor (vs. 1), acesta fiind „Învățătorul” (primul Rabin al) Israelului. În discursul Său, Isus vorbea ca de la rabin la rabin, folosind un stil de exprimare și expresii folosite de rabini.
F. Până în vs. 16, Domnul îi descoperise mai multe lucruri pe care Nicodim nu le știa (necesitatea nașterii din nou – vs. 3-8; o altfel de Împărăție decât cea pe care evreii o așteptau – vs. 3, 5; Dumnezeirea lui Isus – vs. 10-13; moartea Sa – vs. 14).
G. Până la vs. 14, Domnul deja afirmase că nu naționalitatea (apartenența la poporul Israel) era criteriul acceptării în Împărăția lui Mesia (diferită de concepția comună). Isus îi spune lui Nicodim că nu toți evreii vor face parte din Împărăția lui Mesia, ci doar cei născuți din nou. În vs. 15, Isus deschide granițele Împărăției pentru oricine crede, chiar și pentru ne-evrei.
H. Pentru a înțelege mai bine forța afirmațiilor din următoarele versete, trebuie să știm că evreii îi priveau cu dispreț pe cei dintre Neamuri, dându-le mai multe nume disprețuitoare, printre care „câini”. În scrierile rabinice, Neamurile sunt deseori numite „lume”, acesta fiind un termen înjositor, un termen care denota inferioritate. Evreii Îl așteptau pe Mesia ca un Împărat (de mai multe ori voiseră iudeii să îl instaleze ca împărat pe Isus) care îi va elibera, va zdrobi națiunile (lumea), pedepsindu-i pentru fărădelegile lor. Isus deja demolase o parte din aceste concepții ale lui Nicodim, dar ceea ce era cu adevărat șocant pentru el, abia acum avea să urmeze.
I. în versetele 16, 17 și 18 (care reprezintă apogeul discursului lui Isus) El afirmă nu doar că Mesia mântuiește pe oricine, evreu sau ne-evreu care crede în El, ci că Dumnezeu iubește Neamurile (vs. 16), iar Mesia nu a venit pentru a le judeca, ba din contră, pentru a le salva (vs. 17); și mai mult, că cei care nu cred în El, în Isus Mesia, evreu sau ne-evreu, este deja condamnat (vs. 18)
J. Așadar, din studiul versetului, al contextului și al unor afirmații clare care tratează subiectul în cauză, înțelesul versetului este următorul: Dumnezeu a iubit Neamurile (aleșii dintre Neamuri; nu doar pe evrei), dând pe Fiul Său ca jertfă și pentru ele (1 Ioan 2: 2), pentru ca oricine (evreu sau ne-evreu) care crede, să aibă viața veșnică, să fie salvat și să scape de la pieire.
8. Concluzie: Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, și-a dat viața ca jertfă, înaintea lui Dumnezeu, pentru toți aceia și numai pentru aceia pe care Tatăl i-a iubit, i-a ales pentru mântuire și i-a dat Lui în legământ. Jertfa lui Cristos a fost perfectă și a asigurat mântuirea reală a poporului Său. Înaintea lui Dumnezeu, Cristos a realizat expierea, răscumpărarea, propițierea și împăcarea dreptății divine pentru toți cei pentru care El a murit. De asemenea, moartea Sa a garantat prezența și lucrarea Duhului în viața lor, Acesta fiind garanția că nu vor pieri, ci vor ajunge să trăiască veșnic pe noul pământ în prezența lui Isus.
Extensia ispășirii este unul din punctele care au născut cele mai mari controverse în rândul creștinilor. Ispășirea lui Cristos este punctul crucial al doctrinei mântuirii, iar felul în care este înțeleasă afectează modul în care creștinul îl percepe pe Dumnezeu, își trăiește viața și împărtășește altora despre Cristos.
A. Înțelegerea termenului. Întrebarea: Care este extensia mântuirii lui Cristos? poate fi pusă mai simplu astfel: Ce a realizat Cristos prin moartea Sa?
I. În primul rând, înaintea lui Dumnezeu Cristos a realizat o ispășire completă, perfectă (dacă jertfa nu ar fi fost așa, nimeni nu ar fi fost mântuit)
Ii. Vom căuta răspunsul la întrebarea: Ce a realizat Cristos pentru oameni prin jertfa Sa?
B. Diferențe de interpretare. Există 3 moduri principale de interpretare:
1. Prima afirmă căci Cristos a murit pentru toți oamenii fără excepție, dându-le tuturor posibilitatea de a fi mântuiți. Înaintea lui Dumnezeu, Cristos și-a făcut partea Sa, aducându-i pe toți oamenii într-o stare (poziție) în care mântuirea este posibilă, dacă omul își face partea lui (aici există diferențe de opinie referitor la ce înseamnă mai exact partea omului, existând 2 tabere principale, una afirmând că partea omului constă în participarea la un ritual, iar cealaltă afirmă că partea omului este credința personală). Aceasta este poziția majorității celor ce se declară creștini (a catolicilor, ortodocșilor, a mai multor biserici protestante, a grupărilor penticostale și carismatice, a adventiștilor, a creștinilor după Evanghelie și a majorității baptiștilor). Aceștia își bazează poziția pe o interpretare universală a versetelor care afirmă că Cristos a murit pentru lume, pentru toți oamenii (Ioan 3: 16; 1 Ioan 2: 2; 1 Tim. 2: 6; 2 Pet. 3: 9, etc.). Se mai numește și ispășirea generală.
2. A doua afirmă căci Cristos a murit pentru poporul Său, realizând exact ceea ce și-a propus, și anume mântuirea a lor Săi, a poporului pe care i L-a dat Tatăl. El nu i-a adus pe toți oamenii într-o stare în care să poată fi mântuiți dacă își fac partea lor, ci i-a mântuit în mod real pe toți cei pentru care a murit. Această poziție este susținută de o parte din baptiști și de mai multe grupări protestante evanghelice. Se mai numește și ispășirea particulară. Considerăm că aceasta este interpretarea biblică, de aceea vom acorda o atenție specială argumentelor biblice care o susțin.
3. O a treia poziție afirmă că moartea lui Cristos este suficientă pentru toți oamenii, dar eficientă doar pentru aleși. Această poziție încearcă să combine cele 2 prezentate mai sus, să le armonizeze. Eșecul ei constă în faptul că nu este sprijinită pe Scriptură, pe versete clare, ci pe raționamente derivate din argumente preluate de la ambele tabere. Este privită de ambele tabere ca fiind o poziție de compromis.
C. Dovezi scripturale în favoarea ispășirii particulare:
I. În primul rând, atributele lui Dumnezeu arată spre o mântuire perfectă, dar limitată la un anumit număr de oameni (vezi 3. I. 2. b – atributele relative ale lui Dumnezeu)
1. Iubirea. Jertfa lui Cristos este cea mai importantă și completă manifestare a iubirii lui Dumnezeu (Ioan 3: 16; 1 Ioan 4: 9-10; Rom. 5: 8; 8: 31, 32 + Ioan 15: 13; iubirea ce predestinează – Ef. 1: 4). Această iubire este neschimbătoare (Ier. 31: 3), perfectă, infinită ca valoare și mărime. Deși este bun și milos cu toți oamenii, El i-a iubit cu această iubire specială doar pe cei aleși. Această iubire este activă, vrea binele celor iubiți, indiferent de prețul care trebuie plătit.
A. O ispășire generală arată o înțelegere greșită a iubirii lui Dumnezeu. Arată o iubire pasivă, nu activă (Dumnezeu a făcut partea Lui, acum s-a retras și așteaptă ca omul să desăvârșească mântuirea). Biblia Îl prezintă pe Dumnezeu ca activ implicat în mântuirea omului de la început, până la sfârșit.
B. O ispășire generală arată o iubire egală pentru toți oamenii, atât pentru cei care vor ajunge în iad, cât și pentru cei care vor ajunge în rai. Este inconsecventă cu Scriptura (Rom. 9: 13; Ps. 5: 6; 11: 5; Prov. 3: 32; 6: 16; Evr. 12: 6-8)
C. O ispășire generală arată o iubire imperfectă (Dumnezeu, deși îi iubește pe toți oamenii, și are putere să mântuiască pe oricine – Ps. 3: 8; 44: 4; 130: 7; Isa. 12: 2; 54: 17; Ier. 3: 23; Iona 2: 9; Apoc. 19: 1, etc. – nu face tot ce îi stă în puteri pentru a-i scăpa pe toți de la pedeapsa veșnică)
2. Veracitatea (Num. 23: 19). Dumnezeu spune întotdeauna adevărul și este vrednic de încredere. Este fidel promisiunilor Sale. El a promis un Mântuitor, și tot ce ține de mântuirea oamenilor (Duhul și darurile Sale). Dumnezeu și-a împlinit față de aleși toate promisiunile referitoare la viața aceasta.
A. O ispășire generală îl arată pe Dumnezeu ca neținându-se de cuvânt (Dumnezeu nu dă toate lucrurile împreună cu Fiul Său (Rom. 8: 32); nu dă Duhul promis (care este garanția că vom ajunge în cer – Ef. 1: 13; 4: 30) tuturor (Iuda vs. 19); nu a făcut în așa fel încât toți oamenii fără excepție să audă Evanghelia, pentru a avea măcar „șansa” de a fi mântuiți, nu toți au credința (2 Țes. 3: 2) – toate acestea ar fi trebuit să aibă loc dacă ispășirea a fost generală.
3. Dreptatea. Prin jertfa lui Cristos, dreptatea lui Dumnezeu a fost satisfăcută, pedeapsa înlăturată, datoria achitată. El a primit plata pentru păcatele aleșilor din mâna lui Cristos, așa că nu le mai impută lor păcatele pentru care a murit (plătit) Cristos. Toți aceștia au primit o achitare, iertare absolută, așa că sunt scăpați de pedeapsa viitoare.
A. Ispășirea generală afirmă că Cristos a plătit înaintea lui Dumnezeu pentru păcatele întregii lumi, dar Dumnezeu va cere cândva plata și din mâinile oamenilor, prin faptul că îi trimite în iazul de foc
4. Omnipotența. Dumnezeu poate să mântuiască și o face. Mântuirea este și o manifestare a puterii lui Dumnezeu (învingerea morții, a lui Satan, etc. – vezi punctul 1. c de mai sus). La El este mântuirea, iar El mântuiește pe cei pe care își propune să îi mântuiască (nici unul nu se va pierde – Ioan 6: 37-39; 10: 10, 16)
A. Cei care predică ispășirea generală, predică de multe ori un Dumnezeu care nu poate să mântuiască, a cărui succes sau eșec în planul de mântuire depinde de om.
Ii. În al doilea rând, Scriptura afirmă că scopul sau intenția lui Dumnezeu în trimiterea Fiului ca jertfă pentru păcat și intenția Fiului când S-a oferit pe Sine ca substitut a fost să mântuiască oameni, nu doar să le ofere posibilitatea de a fi mântuiți (Mat. 1: 21, Fapte 5: 31; Tit 2: 14, etc.).
1. Scopurile Sale se împlinesc întotdeauna și planurile Sale nu eșuează. Dumnezeu nu lasă o acțiune neterminată.
Iii. Această intenție este conformă legământului harului. Tatăl a ales un număr de oameni pe care i-a dat lui Cristos. Cristos a murit pentru toți aceștia (Ioan 6: 37-39, 17: 9, 10: 15-26), fiind reprezentantul lor, Capul lor (Rom. 5: 18, 19; etc.), obținându-le o iertare deplină, o răscumpărare veșnică, o mântuire perfectă (Evr. 9: 12). Lucrarea Duhului este aceea de aplicare a efectelor jertfei lui Cristos în viețile tuturor aleșilor (prin nașterea din nou, pocăința, credința, perseverența spre sfințenie, etc.). Există o armonie și unitate perfectă în planul de mântuire și în execuția lui. Cristos nu a murit pentru mai mulți decât au fost aleși pentru mântuire (2 Țes, 2: 13), Duhul nu aplică efectele mântuirii decât asupra acelora pentru care a murit Cristos.
Numărul celor aleși de Tatăl = numărul celor pentru care a murit Cristos = numărul celor pe care Duhul îi naște din nou = numărul celor care vor ajunge în rai
1. Dacă ar fi murit pentru mai mulți, aceasta ar fi însemnat neascultare față de Dumnezeu (vezi Ioan 8: 29, 5: 30) și o distrugere a unității dintre Tatăl și Fiul (Ioan 10: 30, Fapte 2: 23; 4: 27, 28).
2. Ispășirea nelimitată face ca jertfa lui Cristos să depășească limitele planului Tatălui și al lucrării Duhului de aplicare a mântuirii.
Iv. Efectele obiective ale jertfei (expierea, propițierea, reconcilierea) sunt reale. Dumnezeu deja a iertat păcatul (care este luat, ridicat, îndepărtat – Ioan 1: 29, 1 Ioan 3: 5; Isa. 43: 25; Ier. 50: 20) celor acoperiți de jertfă, deja este împăcat cu ei (Rom. 5: 10)
1. Cristos nu a oferit posibilitatea ridicării păcatului, El l-a ridicat; nu a oferit posibilitatea unei substituiri, El a substituit păcătoșii; nu a oferit posibilitatea unei iertări, prin moartea Lui, a venit hotărârea de iertare; nu a oferit posibilitatea unei împăcări, ci a împăcat; nu a folosit posibilitatea mântuirii, El A MÂNTUIT. Nu există nici un verset în Scriptură care afirmă că Isus, prin moartea Sa, a oferit oamenilor doar șansa, posibilitatea de a fi mântuiți.
2. Nu există „dacă omul…”. Aceste efecte nu depind de om. Atitudinea omului față de jertfă (credință/necredință) nu afectează deloc efectele ei obiective.
3. Ispășirea generală predică o răscumpărare care nu răscumpără, o substituire care nu substituie, o iertare care nu iartă, o acoperire care nu acoperă, etc. Aceasta este un non-sens și o insultă la adresa jertfei lui Cristos.
V. Învierea lui Cristos arată o ispășire specifică.
1. El a înviat ca și Cap pentru toți cei pentru care a murit (Rom. 4: 25; 1 Cor. 15:; Ef. 2: 5; Col. 2: 12, 13 Rom. 5: 12-21, vezi și Rom. 6: 3-11; 2 Cor 5: 14, 15, Ef. 2: 4-7; Col 2: 10-13, 3: 3-4).
A. Dacă Cristos a murit pentru toți, fără excepție, atunci El a înviat pentru aceiași oameni, iar ei se bucură de privilegiile aduse astfel (justificare, o viață nouă, viață veșnică). Practic, vedem că așa ceva nu se întâmplă, de unde reiese căci Cristos nu a murit și înviat pentru toți oamenii.
2. Învierea lui Cristos reprezintă
A. dovada acceptării jertfei (a plății substitutive), ceea ce înseamnă intrarea în vigoare a efectelor obiective (Isa. 53: 10; Ef. 5: 2; Evr. 9: 12, 26, 28; 10: 10)
B. garanția împlinirii promisiunilor făcute de Tatăl lui Cristos pentru aleși (Ioan 16: 7; Luca 24: 49; Fapte 2: 33; Ef. 4: 8, etc.)
Vi. Lucrarea de Mare Preot arată caracterul limitat al jertfei. Cristos este Mare Preot (Ps. 110: 4; Evr. 5: 6; 6: 20; 7: 17, 21) Lucrarea de preoție este compusă din 2 părți, aducerea jertfei și mijlocirea. Există o legătură inseparabilă între aceste 2 părți, fiindcă persoanele pentru care se aduce jertfa sunt și persoanele pentru care preotul mijlocește (Ioan 17: 2 comp cu 9; Rom. 8: 32-34; Isa. 53: 12, etc.). Cristos nu mijlocește decât pentru cei aleși (Ioan 10: 10, 15, 26; 17: 9)
1. Lucrarea de Mare Preot în aducerea jertfei
A. Jertfa Domnului Isus reprezintă împlinirea, anti-tipul tuturor jertfelor din VT. Nu mai este nevoie de o altă jertfă de sânge (Rom. 6: 10; Evr. 7: 27; 9: 12; 10: 14). Aceste jertfe erau aduse pentru poporul Israel, pentru poporul ales. Nici una din aceste jertfe nu a fost adusă pentru toți oamenii fără excepție. Dacă se analizează jertfele cu caracter general, vedem că sunt limitate. Iată 2 exemple:
I. Marele preot aducea jertfa de ispășire pentru păcatele poporului Israel. Nu exista jertfă înaintea lui Iehova pentru păcatele egiptenilor, babilonienilor, etc.
Ii. Mielul pascal i-a acoperit doar pe evrei (poporul ales) din calea pedepsei lui Dumnezeu. Egiptenii nu erau sub jertfă și au fost pedepsiți.
B. Dacă Cristos ar fi murit pentru toți oamenii fără excepție, atunci El nu ar mai fi reprezentat împlinirea jertfelor vechi testamentale sau acestea l-ar fi reprezentat în mod greșit.
C. Cristos a fost jertfa de ispășire pentru poporul Său (Ioan 10: 15, 15: 13, etc. Mat. 1: 21; Ioan 15: 13; 10: 15; Ef. 5: 23-26; Fapte 20: 28, Mat. 20: 28; 26: 28; Mc. 10: 45; Tit 2: 14).
2. Lucrarea de Mare Preot în mijlocire.
A. Preoția levitică (ordinul lui Aaron) arăta nevoia de intermediar între oameni și Dumnezeu; preotul era cel care stătea între Dumnezeu și oameni și pleda pentru aceștia, pentru obținerea iertării, a favorului, binecuvântării, etc.
B. Marele preot nu mijlocea pentru toate popoarele, ci doar pentru poporul Israel. Doar poporul ales avea reprezentant înaintea lui Dumnezeu.
C. Cristos nu a venit ca un Mare Preot după ordinul lui Aaron, ci după un ordin superior, veșnic, cel al lui Melhisedec (Evr. 7: 10-17)
D. Mijlocirea Sa este mai eficientă decât a oamenilor, fiindcă se bazează pe o jertfă mai bună, pe o preoție veșnică și pe un legământ mai bun (Evr. 7: 25).
E. Mijlocirea lui Cristos este însă limitată la poporul Său: (Ioan 17: 9 comp. cu 2, 6, 10, 20, 22, 24; Rom. 8: 34; Isa. 53: 12; 1 Ioan 2: 1, 2; Evr. 7: 25; 9: 24)
Vii. Termenii Scripturii dovedesc ispășirea particulară. Versetele care vorbesc despre ispășirea lui Cristos și efectele ei pot fi clasificate după cum urmează:
1. Versete care folosesc termeni restrictivi, care indică un număr limitat (oile Sale (Ioan 10: 11, 15), Biserica Sa (Fapte 20: 28; Ef. 5: 25-27), poporul Său (Isa. 53: 8; Mat. 1: 21; Luc. 1: 68), aleșii (Rom. 8: 32-35)). Acești termeni exclud posibilitatea ca jertfa lui Cristos să fi fost nelimitată.
2. Versete care includ un număr mare, dar totuși limitat (mulți: Mat. 20: 28; 26: 28; Rom. 5: 19; Evr. 2: 10; Isa. 53: 11, 12))
3. Versete care folosesc termeni generali (lume, toți – Ioan 1: 29; 3: 16, 17; 2 Cor. 5: 19; Rom. 5: 18; 1 Ioan 2: 2; 2 Pet. 3: 9; 1 Tim. 2: 4).
D. Acestor versete li se dă o interpretate absolută de cei care predică ispășirea generală.
E. Atunci când le studiem, trebuie să înțelegem următoarele lucruri:
A. Ele nu contrazic versetele care restricționează ispășirea la un anumit număr.
B. Trebuie să existe o armonie între aceste categorii de versete
C. Trebuie să fie interpretate conform contextului
D. Trebuie luat în considerare înțelesul pe care cuvintele (în special cuvântul „lume”) le aveau.
4. Cuvântul „toți”, când Scriptura îl aplică la oameni în general, are 2 sensuri, unul absolut, care include pe fiecare om care a trăit, trăiește sau va trăi vreodată pe pământ (toți fără excepție) și unul relativ, limitat la o mulțime variată de oameni (toți fără deosebire)
1. Exemple ale utilizării cuvântului „toți”:
A. toți în sensul absolut (Ioan 3: 31; 5: 28; Rom. 2: 12; 3: 4, 9; 5: 12);
B. toți în sens relativ – tot felul de oameni (Marcu 1: 5, 37; Luca 3: 21; Luca 2: 3; Ioan 1: 7; 3: 26; 8: 2; 13: 35; Fapte 18: 17; 19: 10; 22: 15; Rom. 10: 12; 16: 19; 2 Cor. 3: 2; Ef. 1: 23; 4: 6; Col. 3: 11; 2 Tim. 1: 15; Evr. 12: 8; 3 Ioan 1: 12)
2. Exemplu de interpretare:
A. „toți” – 1 Tim. 2: 6 „care S-a dat pe Sine însuși, ca preț de răscumpărare pentru toți”. Este cuvântul „toți” utilizat în sensul general sau relativ? Și-a dat Cristos viața ca răscumpărare pentru toți oamenii fără excepție sau pentru toți, fără deosebire de naționalitate, sex, clasă socială, educație, etc.? De observat:
I. Acest cuvânt apare de mai multe ori în context (vs. 1, 2, 4). În versetele 1 și 2, „toți” pentru care trebuie ca creștinii să se roage, să mijlocească, este relativ. Nu putem să ne rugăm pentru toți fără excepție, ci pentru toți fără deosebire, pentru oameni simpli și pentru cei puși în poziții de conducere, mici și mari.
Ii. Această mijlocire este bine primită, fiindcă Dumnezeu vrea să mântuiască (și o face!) tot felul de oameni (vs. 4).
1. Dumnezeu nu are doar dorința de a mântui pe oameni, ci o voință activă, care nu poate fi frustrată de nimeni. El face totul după „sfatul voii Sale” (Ef. 1: 11)
Iii. Dacă mijlocirea noastră este pentru pace și bunăstare, mijlocirea lui Cristos este pentru mântuirea oamenilor (vs. 5) (nu a tuturor, căci El nu mijlocește pentru toți, ci doar pentru ai Săi – Ioan 17: 9).
Iv. Mijlocirea pentru „oameni” din versetul 5 este legată de răscumpărarea prin jertfă din versetul 6, acestea fiind cele 2 părți ale lucrării preoțești a Domnului. El și-a dat viața ca răscumpărare (antilutron) pentru oameni, pentru toți pentru care și mijlocește. Armonizând acest pasaj cu altele, pentru a avea o privire mai generală, observăm că Cristos nu mijlocește pentru toți fără excepție (Ioan 17: 9), și că nu a răscumpărat pe toți fără excepție, ci pe mulți (Mat. 20: 28), fără deosebire (Apoc. 5: 9).
V. Prin urmare, înțelesul cuvântului „toți” în 1 Tim. 2: 6 este acela de „toți fără deosebire” sau „tot felul de oameni”.
5. Cuvântul „lume” (kosmos) are cel puțin 7 sensuri diferite în Noul Testament:
I. întregul univers: Fapte 17: 24
Ii. pământul: Luca 12: 30; Ioan 9: 5; 13: 1, 16: 28; Ef. 1: 4
A. bunurile, posesiunile pământului: Mat. 16: 26; 1 Cor. 7: 31
Iii. sistemul sau ordinea lumii: Ioan 8: 23; 12: 31, 14: 30; 18: 36; 1 Ioan 5: 19
Iv. toți oamenii: Rom. 3: 19; oamenii în general: 1 Cor. 1: 27, 28; 4: 13
V. omenirea cu excepția credincioșilor: Ioan 14: 17; 15: 18; 16: 20; 17: 9; Rom. 3: 6 comp. cu Ioan 5: 24; 2 Pet. 2: 5
Vi. Neamuri în contrast cu evreii (nu fiecare persoană dintre Neamuri, ci în general, persoane din orice națiune): Rom. 11: 12, 15
Vii. doar la credincioși (iudei și neamuri): Ioan 6: 33. 51; 1 Cor. 4: 9 („pentru lume și pentru îngeri și pentru oameni”)
Viii. există pasaje în care cuvântul „lume” nu este absolut nici chiar când sensul la care se referă este unul general (ex: Luca 2: 5 nu îi include pe toți oamenii de atunci, ci doar pe cei din Imperiul Roman; Ioan 8: 26 se referă doar la oamenii care au auzit cuvintele lui Isus; Ioan 12: 19 se rezumă doar la cei care Îl urmau; Fapte 11: 28 se referă la lumea cunoscută, în special Imperiul Roman; la fel și Fapte 17: 6; 19: 27; Rom. 1: 8; 10: 18)
Ix. Exemplu de interpretare:
A. Lumea în Ioan 3: 16: Fiindcă atît de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică.
1. Este evident căci cuvântul „lume” nu este folosit în sensurile de la punctele 1, 2, 3 și 5 de mai sus. În acest verset, „lume” poate să însemne fie toți oamenii (întreaga omenire), fie doar cei ce cred, fie Neamurile (în general).
2. Analizând versetul, vedem că:
A. Dumnezeu a iubit (agapao) lumea. Iubirea lui a fost cauza trimiterii Fiului. Scriptura afirmă că Dumnezeu nu iubește pe fiecare individ cu iubirea agape (Rom. 9: 13; Evr. 12: 6-8).
B. Apoi, Fiul a fost dat ca jertfă, nu oferit (oferta poate fi acceptată sau respinsă). Dumnezeu dă, împreună cu Fiul, toate lucrurile necesare mântuirii (Rom. 8: 32) – chiar și credința (Ef. 2: 8; Fil. 1: 29). Fiul a fost dat să înlăture păcatul, datoria celor pentru care a murit (Evr. 9: 26) și să le asigure viața veșnică (Ioan 10: 10, 11, 28).
C. Din context, reiese că „lumea” iubită de Dumnezeu Tatăl este „lumea” pentru care Fiul a fost dat ca jertfă, este „lumea” pe care El nu o judecă, ci o mântuiește, este „lumea” care crede, care nu va pieri și care are viața veșnică.
D. Din aceste motive, nu înțelegem „lumea” ca „toată umanitatea”. Rămân 2 sensuri posibile, lumea ca toți aleșii (iudei + neamuri) sau neamurile (aleșii dintre neamuri) spre deosebire de evrei.
E. Contextul mai larg arată că Domnul vorbea cu Nicodim, unul din reprezentanții de seamă ai evreilor (vs. 1), acesta fiind „Învățătorul” (primul Rabin al) Israelului. În discursul Său, Isus vorbea ca de la rabin la rabin, folosind un stil de exprimare și expresii folosite de rabini.
F. Până în vs. 16, Domnul îi descoperise mai multe lucruri pe care Nicodim nu le știa (necesitatea nașterii din nou – vs. 3-8; o altfel de Împărăție decât cea pe care evreii o așteptau – vs. 3, 5; Dumnezeirea lui Isus – vs. 10-13; moartea Sa – vs. 14).
G. Până la vs. 14, Domnul deja afirmase că nu naționalitatea (apartenența la poporul Israel) era criteriul acceptării în Împărăția lui Mesia (diferită de concepția comună). Isus îi spune lui Nicodim că nu toți evreii vor face parte din Împărăția lui Mesia, ci doar cei născuți din nou. În vs. 15, Isus deschide granițele Împărăției pentru oricine crede, chiar și pentru ne-evrei.
H. Pentru a înțelege mai bine forța afirmațiilor din următoarele versete, trebuie să știm că evreii îi priveau cu dispreț pe cei dintre Neamuri, dându-le mai multe nume disprețuitoare, printre care „câini”. În scrierile rabinice, Neamurile sunt deseori numite „lume”, acesta fiind un termen înjositor, un termen care denota inferioritate. Evreii Îl așteptau pe Mesia ca un Împărat (de mai multe ori voiseră iudeii să îl instaleze ca împărat pe Isus) care îi va elibera, va zdrobi națiunile (lumea), pedepsindu-i pentru fărădelegile lor. Isus deja demolase o parte din aceste concepții ale lui Nicodim, dar ceea ce era cu adevărat șocant pentru el, abia acum avea să urmeze.
I. în versetele 16, 17 și 18 (care reprezintă apogeul discursului lui Isus) El afirmă nu doar că Mesia mântuiește pe oricine, evreu sau ne-evreu care crede în El, ci că Dumnezeu iubește Neamurile (vs. 16), iar Mesia nu a venit pentru a le judeca, ba din contră, pentru a le salva (vs. 17); și mai mult, că cei care nu cred în El, în Isus Mesia, evreu sau ne-evreu, este deja condamnat (vs. 18)
J. Așadar, din studiul versetului, al contextului și al unor afirmații clare care tratează subiectul în cauză, înțelesul versetului este următorul: Dumnezeu a iubit Neamurile (aleșii dintre Neamuri; nu doar pe evrei), dând pe Fiul Său ca jertfă și pentru ele (1 Ioan 2: 2), pentru ca oricine (evreu sau ne-evreu) care crede, să aibă viața veșnică, să fie salvat și să scape de la pieire.
8. Concluzie: Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, și-a dat viața ca jertfă, înaintea lui Dumnezeu, pentru toți aceia și numai pentru aceia pe care Tatăl i-a iubit, i-a ales pentru mântuire și i-a dat Lui în legământ. Jertfa lui Cristos a fost perfectă și a asigurat mântuirea reală a poporului Său. Înaintea lui Dumnezeu, Cristos a realizat expierea, răscumpărarea, propițierea și împăcarea dreptății divine pentru toți cei pentru care El a murit. De asemenea, moartea Sa a garantat prezența și lucrarea Duhului în viața lor, Acesta fiind garanția că nu vor pieri, ci vor ajunge să trăiască veșnic pe noul pământ în prezența lui Isus.
A. Înțelegerea termenului. Întrebarea: Care este extensia mântuirii lui Cristos? poate fi pusă mai simplu astfel: Ce a realizat Cristos prin moartea Sa?
I. În primul rând, înaintea lui Dumnezeu Cristos a realizat o ispășire completă, perfectă (dacă jertfa nu ar fi fost așa, nimeni nu ar fi fost mântuit)
Ii. Vom căuta răspunsul la întrebarea: Ce a realizat Cristos pentru oameni prin jertfa Sa?
B. Diferențe de interpretare. Există 3 moduri principale de interpretare:
1. Prima afirmă căci Cristos a murit pentru toți oamenii fără excepție, dându-le tuturor posibilitatea de a fi mântuiți. Înaintea lui Dumnezeu, Cristos și-a făcut partea Sa, aducându-i pe toți oamenii într-o stare (poziție) în care mântuirea este posibilă, dacă omul își face partea lui (aici există diferențe de opinie referitor la ce înseamnă mai exact partea omului, existând 2 tabere principale, una afirmând că partea omului constă în participarea la un ritual, iar cealaltă afirmă că partea omului este credința personală). Aceasta este poziția majorității celor ce se declară creștini (a catolicilor, ortodocșilor, a mai multor biserici protestante, a grupărilor penticostale și carismatice, a adventiștilor, a creștinilor după Evanghelie și a majorității baptiștilor). Aceștia își bazează poziția pe o interpretare universală a versetelor care afirmă că Cristos a murit pentru lume, pentru toți oamenii (Ioan 3: 16; 1 Ioan 2: 2; 1 Tim. 2: 6; 2 Pet. 3: 9, etc.). Se mai numește și ispășirea generală.
2. A doua afirmă căci Cristos a murit pentru poporul Său, realizând exact ceea ce și-a propus, și anume mântuirea a lor Săi, a poporului pe care i L-a dat Tatăl. El nu i-a adus pe toți oamenii într-o stare în care să poată fi mântuiți dacă își fac partea lor, ci i-a mântuit în mod real pe toți cei pentru care a murit. Această poziție este susținută de o parte din baptiști și de mai multe grupări protestante evanghelice. Se mai numește și ispășirea particulară. Considerăm că aceasta este interpretarea biblică, de aceea vom acorda o atenție specială argumentelor biblice care o susțin.
3. O a treia poziție afirmă că moartea lui Cristos este suficientă pentru toți oamenii, dar eficientă doar pentru aleși. Această poziție încearcă să combine cele 2 prezentate mai sus, să le armonizeze. Eșecul ei constă în faptul că nu este sprijinită pe Scriptură, pe versete clare, ci pe raționamente derivate din argumente preluate de la ambele tabere. Este privită de ambele tabere ca fiind o poziție de compromis.
C. Dovezi scripturale în favoarea ispășirii particulare:
I. În primul rând, atributele lui Dumnezeu arată spre o mântuire perfectă, dar limitată la un anumit număr de oameni (vezi 3. I. 2. b – atributele relative ale lui Dumnezeu)
1. Iubirea. Jertfa lui Cristos este cea mai importantă și completă manifestare a iubirii lui Dumnezeu (Ioan 3: 16; 1 Ioan 4: 9-10; Rom. 5: 8; 8: 31, 32 + Ioan 15: 13; iubirea ce predestinează – Ef. 1: 4). Această iubire este neschimbătoare (Ier. 31: 3), perfectă, infinită ca valoare și mărime. Deși este bun și milos cu toți oamenii, El i-a iubit cu această iubire specială doar pe cei aleși. Această iubire este activă, vrea binele celor iubiți, indiferent de prețul care trebuie plătit.
A. O ispășire generală arată o înțelegere greșită a iubirii lui Dumnezeu. Arată o iubire pasivă, nu activă (Dumnezeu a făcut partea Lui, acum s-a retras și așteaptă ca omul să desăvârșească mântuirea). Biblia Îl prezintă pe Dumnezeu ca activ implicat în mântuirea omului de la început, până la sfârșit.
B. O ispășire generală arată o iubire egală pentru toți oamenii, atât pentru cei care vor ajunge în iad, cât și pentru cei care vor ajunge în rai. Este inconsecventă cu Scriptura (Rom. 9: 13; Ps. 5: 6; 11: 5; Prov. 3: 32; 6: 16; Evr. 12: 6-8)
C. O ispășire generală arată o iubire imperfectă (Dumnezeu, deși îi iubește pe toți oamenii, și are putere să mântuiască pe oricine – Ps. 3: 8; 44: 4; 130: 7; Isa. 12: 2; 54: 17; Ier. 3: 23; Iona 2: 9; Apoc. 19: 1, etc. – nu face tot ce îi stă în puteri pentru a-i scăpa pe toți de la pedeapsa veșnică)
2. Veracitatea (Num. 23: 19). Dumnezeu spune întotdeauna adevărul și este vrednic de încredere. Este fidel promisiunilor Sale. El a promis un Mântuitor, și tot ce ține de mântuirea oamenilor (Duhul și darurile Sale). Dumnezeu și-a împlinit față de aleși toate promisiunile referitoare la viața aceasta.
A. O ispășire generală îl arată pe Dumnezeu ca neținându-se de cuvânt (Dumnezeu nu dă toate lucrurile împreună cu Fiul Său (Rom. 8: 32); nu dă Duhul promis (care este garanția că vom ajunge în cer – Ef. 1: 13; 4: 30) tuturor (Iuda vs. 19); nu a făcut în așa fel încât toți oamenii fără excepție să audă Evanghelia, pentru a avea măcar „șansa” de a fi mântuiți, nu toți au credința (2 Țes. 3: 2) – toate acestea ar fi trebuit să aibă loc dacă ispășirea a fost generală.
3. Dreptatea. Prin jertfa lui Cristos, dreptatea lui Dumnezeu a fost satisfăcută, pedeapsa înlăturată, datoria achitată. El a primit plata pentru păcatele aleșilor din mâna lui Cristos, așa că nu le mai impută lor păcatele pentru care a murit (plătit) Cristos. Toți aceștia au primit o achitare, iertare absolută, așa că sunt scăpați de pedeapsa viitoare.
A. Ispășirea generală afirmă că Cristos a plătit înaintea lui Dumnezeu pentru păcatele întregii lumi, dar Dumnezeu va cere cândva plata și din mâinile oamenilor, prin faptul că îi trimite în iazul de foc
4. Omnipotența. Dumnezeu poate să mântuiască și o face. Mântuirea este și o manifestare a puterii lui Dumnezeu (învingerea morții, a lui Satan, etc. – vezi punctul 1. c de mai sus). La El este mântuirea, iar El mântuiește pe cei pe care își propune să îi mântuiască (nici unul nu se va pierde – Ioan 6: 37-39; 10: 10, 16)
A. Cei care predică ispășirea generală, predică de multe ori un Dumnezeu care nu poate să mântuiască, a cărui succes sau eșec în planul de mântuire depinde de om.
Ii. În al doilea rând, Scriptura afirmă că scopul sau intenția lui Dumnezeu în trimiterea Fiului ca jertfă pentru păcat și intenția Fiului când S-a oferit pe Sine ca substitut a fost să mântuiască oameni, nu doar să le ofere posibilitatea de a fi mântuiți (Mat. 1: 21, Fapte 5: 31; Tit 2: 14, etc.).
1. Scopurile Sale se împlinesc întotdeauna și planurile Sale nu eșuează. Dumnezeu nu lasă o acțiune neterminată.
Iii. Această intenție este conformă legământului harului. Tatăl a ales un număr de oameni pe care i-a dat lui Cristos. Cristos a murit pentru toți aceștia (Ioan 6: 37-39, 17: 9, 10: 15-26), fiind reprezentantul lor, Capul lor (Rom. 5: 18, 19; etc.), obținându-le o iertare deplină, o răscumpărare veșnică, o mântuire perfectă (Evr. 9: 12). Lucrarea Duhului este aceea de aplicare a efectelor jertfei lui Cristos în viețile tuturor aleșilor (prin nașterea din nou, pocăința, credința, perseverența spre sfințenie, etc.). Există o armonie și unitate perfectă în planul de mântuire și în execuția lui. Cristos nu a murit pentru mai mulți decât au fost aleși pentru mântuire (2 Țes, 2: 13), Duhul nu aplică efectele mântuirii decât asupra acelora pentru care a murit Cristos.
Numărul celor aleși de Tatăl = numărul celor pentru care a murit Cristos = numărul celor pe care Duhul îi naște din nou = numărul celor care vor ajunge în rai
1. Dacă ar fi murit pentru mai mulți, aceasta ar fi însemnat neascultare față de Dumnezeu (vezi Ioan 8: 29, 5: 30) și o distrugere a unității dintre Tatăl și Fiul (Ioan 10: 30, Fapte 2: 23; 4: 27, 28).
2. Ispășirea nelimitată face ca jertfa lui Cristos să depășească limitele planului Tatălui și al lucrării Duhului de aplicare a mântuirii.
Iv. Efectele obiective ale jertfei (expierea, propițierea, reconcilierea) sunt reale. Dumnezeu deja a iertat păcatul (care este luat, ridicat, îndepărtat – Ioan 1: 29, 1 Ioan 3: 5; Isa. 43: 25; Ier. 50: 20) celor acoperiți de jertfă, deja este împăcat cu ei (Rom. 5: 10)
1. Cristos nu a oferit posibilitatea ridicării păcatului, El l-a ridicat; nu a oferit posibilitatea unei substituiri, El a substituit păcătoșii; nu a oferit posibilitatea unei iertări, prin moartea Lui, a venit hotărârea de iertare; nu a oferit posibilitatea unei împăcări, ci a împăcat; nu a folosit posibilitatea mântuirii, El A MÂNTUIT. Nu există nici un verset în Scriptură care afirmă că Isus, prin moartea Sa, a oferit oamenilor doar șansa, posibilitatea de a fi mântuiți.
2. Nu există „dacă omul…”. Aceste efecte nu depind de om. Atitudinea omului față de jertfă (credință/necredință) nu afectează deloc efectele ei obiective.
3. Ispășirea generală predică o răscumpărare care nu răscumpără, o substituire care nu substituie, o iertare care nu iartă, o acoperire care nu acoperă, etc. Aceasta este un non-sens și o insultă la adresa jertfei lui Cristos.
V. Învierea lui Cristos arată o ispășire specifică.
1. El a înviat ca și Cap pentru toți cei pentru care a murit (Rom. 4: 25; 1 Cor. 15:; Ef. 2: 5; Col. 2: 12, 13 Rom. 5: 12-21, vezi și Rom. 6: 3-11; 2 Cor 5: 14, 15, Ef. 2: 4-7; Col 2: 10-13, 3: 3-4).
A. Dacă Cristos a murit pentru toți, fără excepție, atunci El a înviat pentru aceiași oameni, iar ei se bucură de privilegiile aduse astfel (justificare, o viață nouă, viață veșnică). Practic, vedem că așa ceva nu se întâmplă, de unde reiese căci Cristos nu a murit și înviat pentru toți oamenii.
2. Învierea lui Cristos reprezintă
A. dovada acceptării jertfei (a plății substitutive), ceea ce înseamnă intrarea în vigoare a efectelor obiective (Isa. 53: 10; Ef. 5: 2; Evr. 9: 12, 26, 28; 10: 10)
B. garanția împlinirii promisiunilor făcute de Tatăl lui Cristos pentru aleși (Ioan 16: 7; Luca 24: 49; Fapte 2: 33; Ef. 4: 8, etc.)
Vi. Lucrarea de Mare Preot arată caracterul limitat al jertfei. Cristos este Mare Preot (Ps. 110: 4; Evr. 5: 6; 6: 20; 7: 17, 21) Lucrarea de preoție este compusă din 2 părți, aducerea jertfei și mijlocirea. Există o legătură inseparabilă între aceste 2 părți, fiindcă persoanele pentru care se aduce jertfa sunt și persoanele pentru care preotul mijlocește (Ioan 17: 2 comp cu 9; Rom. 8: 32-34; Isa. 53: 12, etc.). Cristos nu mijlocește decât pentru cei aleși (Ioan 10: 10, 15, 26; 17: 9)
1. Lucrarea de Mare Preot în aducerea jertfei
A. Jertfa Domnului Isus reprezintă împlinirea, anti-tipul tuturor jertfelor din VT. Nu mai este nevoie de o altă jertfă de sânge (Rom. 6: 10; Evr. 7: 27; 9: 12; 10: 14). Aceste jertfe erau aduse pentru poporul Israel, pentru poporul ales. Nici una din aceste jertfe nu a fost adusă pentru toți oamenii fără excepție. Dacă se analizează jertfele cu caracter general, vedem că sunt limitate. Iată 2 exemple:
I. Marele preot aducea jertfa de ispășire pentru păcatele poporului Israel. Nu exista jertfă înaintea lui Iehova pentru păcatele egiptenilor, babilonienilor, etc.
Ii. Mielul pascal i-a acoperit doar pe evrei (poporul ales) din calea pedepsei lui Dumnezeu. Egiptenii nu erau sub jertfă și au fost pedepsiți.
B. Dacă Cristos ar fi murit pentru toți oamenii fără excepție, atunci El nu ar mai fi reprezentat împlinirea jertfelor vechi testamentale sau acestea l-ar fi reprezentat în mod greșit.
C. Cristos a fost jertfa de ispășire pentru poporul Său (Ioan 10: 15, 15: 13, etc. Mat. 1: 21; Ioan 15: 13; 10: 15; Ef. 5: 23-26; Fapte 20: 28, Mat. 20: 28; 26: 28; Mc. 10: 45; Tit 2: 14).
2. Lucrarea de Mare Preot în mijlocire.
A. Preoția levitică (ordinul lui Aaron) arăta nevoia de intermediar între oameni și Dumnezeu; preotul era cel care stătea între Dumnezeu și oameni și pleda pentru aceștia, pentru obținerea iertării, a favorului, binecuvântării, etc.
B. Marele preot nu mijlocea pentru toate popoarele, ci doar pentru poporul Israel. Doar poporul ales avea reprezentant înaintea lui Dumnezeu.
C. Cristos nu a venit ca un Mare Preot după ordinul lui Aaron, ci după un ordin superior, veșnic, cel al lui Melhisedec (Evr. 7: 10-17)
D. Mijlocirea Sa este mai eficientă decât a oamenilor, fiindcă se bazează pe o jertfă mai bună, pe o preoție veșnică și pe un legământ mai bun (Evr. 7: 25).
E. Mijlocirea lui Cristos este însă limitată la poporul Său: (Ioan 17: 9 comp. cu 2, 6, 10, 20, 22, 24; Rom. 8: 34; Isa. 53: 12; 1 Ioan 2: 1, 2; Evr. 7: 25; 9: 24)
Vii. Termenii Scripturii dovedesc ispășirea particulară. Versetele care vorbesc despre ispășirea lui Cristos și efectele ei pot fi clasificate după cum urmează:
1. Versete care folosesc termeni restrictivi, care indică un număr limitat (oile Sale (Ioan 10: 11, 15), Biserica Sa (Fapte 20: 28; Ef. 5: 25-27), poporul Său (Isa. 53: 8; Mat. 1: 21; Luc. 1: 68), aleșii (Rom. 8: 32-35)). Acești termeni exclud posibilitatea ca jertfa lui Cristos să fi fost nelimitată.
2. Versete care includ un număr mare, dar totuși limitat (mulți: Mat. 20: 28; 26: 28; Rom. 5: 19; Evr. 2: 10; Isa. 53: 11, 12))
3. Versete care folosesc termeni generali (lume, toți – Ioan 1: 29; 3: 16, 17; 2 Cor. 5: 19; Rom. 5: 18; 1 Ioan 2: 2; 2 Pet. 3: 9; 1 Tim. 2: 4).
D. Acestor versete li se dă o interpretate absolută de cei care predică ispășirea generală.
E. Atunci când le studiem, trebuie să înțelegem următoarele lucruri:
A. Ele nu contrazic versetele care restricționează ispășirea la un anumit număr.
B. Trebuie să existe o armonie între aceste categorii de versete
C. Trebuie să fie interpretate conform contextului
D. Trebuie luat în considerare înțelesul pe care cuvintele (în special cuvântul „lume”) le aveau.
4. Cuvântul „toți”, când Scriptura îl aplică la oameni în general, are 2 sensuri, unul absolut, care include pe fiecare om care a trăit, trăiește sau va trăi vreodată pe pământ (toți fără excepție) și unul relativ, limitat la o mulțime variată de oameni (toți fără deosebire)
1. Exemple ale utilizării cuvântului „toți”:
A. toți în sensul absolut (Ioan 3: 31; 5: 28; Rom. 2: 12; 3: 4, 9; 5: 12);
B. toți în sens relativ – tot felul de oameni (Marcu 1: 5, 37; Luca 3: 21; Luca 2: 3; Ioan 1: 7; 3: 26; 8: 2; 13: 35; Fapte 18: 17; 19: 10; 22: 15; Rom. 10: 12; 16: 19; 2 Cor. 3: 2; Ef. 1: 23; 4: 6; Col. 3: 11; 2 Tim. 1: 15; Evr. 12: 8; 3 Ioan 1: 12)
2. Exemplu de interpretare:
A. „toți” – 1 Tim. 2: 6 „care S-a dat pe Sine însuși, ca preț de răscumpărare pentru toți”. Este cuvântul „toți” utilizat în sensul general sau relativ? Și-a dat Cristos viața ca răscumpărare pentru toți oamenii fără excepție sau pentru toți, fără deosebire de naționalitate, sex, clasă socială, educație, etc.? De observat:
I. Acest cuvânt apare de mai multe ori în context (vs. 1, 2, 4). În versetele 1 și 2, „toți” pentru care trebuie ca creștinii să se roage, să mijlocească, este relativ. Nu putem să ne rugăm pentru toți fără excepție, ci pentru toți fără deosebire, pentru oameni simpli și pentru cei puși în poziții de conducere, mici și mari.
Ii. Această mijlocire este bine primită, fiindcă Dumnezeu vrea să mântuiască (și o face!) tot felul de oameni (vs. 4).
1. Dumnezeu nu are doar dorința de a mântui pe oameni, ci o voință activă, care nu poate fi frustrată de nimeni. El face totul după „sfatul voii Sale” (Ef. 1: 11)
Iii. Dacă mijlocirea noastră este pentru pace și bunăstare, mijlocirea lui Cristos este pentru mântuirea oamenilor (vs. 5) (nu a tuturor, căci El nu mijlocește pentru toți, ci doar pentru ai Săi – Ioan 17: 9).
Iv. Mijlocirea pentru „oameni” din versetul 5 este legată de răscumpărarea prin jertfă din versetul 6, acestea fiind cele 2 părți ale lucrării preoțești a Domnului. El și-a dat viața ca răscumpărare (antilutron) pentru oameni, pentru toți pentru care și mijlocește. Armonizând acest pasaj cu altele, pentru a avea o privire mai generală, observăm că Cristos nu mijlocește pentru toți fără excepție (Ioan 17: 9), și că nu a răscumpărat pe toți fără excepție, ci pe mulți (Mat. 20: 28), fără deosebire (Apoc. 5: 9).
V. Prin urmare, înțelesul cuvântului „toți” în 1 Tim. 2: 6 este acela de „toți fără deosebire” sau „tot felul de oameni”.
5. Cuvântul „lume” (kosmos) are cel puțin 7 sensuri diferite în Noul Testament:
I. întregul univers: Fapte 17: 24
Ii. pământul: Luca 12: 30; Ioan 9: 5; 13: 1, 16: 28; Ef. 1: 4
A. bunurile, posesiunile pământului: Mat. 16: 26; 1 Cor. 7: 31
Iii. sistemul sau ordinea lumii: Ioan 8: 23; 12: 31, 14: 30; 18: 36; 1 Ioan 5: 19
Iv. toți oamenii: Rom. 3: 19; oamenii în general: 1 Cor. 1: 27, 28; 4: 13
V. omenirea cu excepția credincioșilor: Ioan 14: 17; 15: 18; 16: 20; 17: 9; Rom. 3: 6 comp. cu Ioan 5: 24; 2 Pet. 2: 5
Vi. Neamuri în contrast cu evreii (nu fiecare persoană dintre Neamuri, ci în general, persoane din orice națiune): Rom. 11: 12, 15
Vii. doar la credincioși (iudei și neamuri): Ioan 6: 33. 51; 1 Cor. 4: 9 („pentru lume și pentru îngeri și pentru oameni”)
Viii. există pasaje în care cuvântul „lume” nu este absolut nici chiar când sensul la care se referă este unul general (ex: Luca 2: 5 nu îi include pe toți oamenii de atunci, ci doar pe cei din Imperiul Roman; Ioan 8: 26 se referă doar la oamenii care au auzit cuvintele lui Isus; Ioan 12: 19 se rezumă doar la cei care Îl urmau; Fapte 11: 28 se referă la lumea cunoscută, în special Imperiul Roman; la fel și Fapte 17: 6; 19: 27; Rom. 1: 8; 10: 18)
Ix. Exemplu de interpretare:
A. Lumea în Ioan 3: 16: Fiindcă atît de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică.
1. Este evident căci cuvântul „lume” nu este folosit în sensurile de la punctele 1, 2, 3 și 5 de mai sus. În acest verset, „lume” poate să însemne fie toți oamenii (întreaga omenire), fie doar cei ce cred, fie Neamurile (în general).
2. Analizând versetul, vedem că:
A. Dumnezeu a iubit (agapao) lumea. Iubirea lui a fost cauza trimiterii Fiului. Scriptura afirmă că Dumnezeu nu iubește pe fiecare individ cu iubirea agape (Rom. 9: 13; Evr. 12: 6-8).
B. Apoi, Fiul a fost dat ca jertfă, nu oferit (oferta poate fi acceptată sau respinsă). Dumnezeu dă, împreună cu Fiul, toate lucrurile necesare mântuirii (Rom. 8: 32) – chiar și credința (Ef. 2: 8; Fil. 1: 29). Fiul a fost dat să înlăture păcatul, datoria celor pentru care a murit (Evr. 9: 26) și să le asigure viața veșnică (Ioan 10: 10, 11, 28).
C. Din context, reiese că „lumea” iubită de Dumnezeu Tatăl este „lumea” pentru care Fiul a fost dat ca jertfă, este „lumea” pe care El nu o judecă, ci o mântuiește, este „lumea” care crede, care nu va pieri și care are viața veșnică.
D. Din aceste motive, nu înțelegem „lumea” ca „toată umanitatea”. Rămân 2 sensuri posibile, lumea ca toți aleșii (iudei + neamuri) sau neamurile (aleșii dintre neamuri) spre deosebire de evrei.
E. Contextul mai larg arată că Domnul vorbea cu Nicodim, unul din reprezentanții de seamă ai evreilor (vs. 1), acesta fiind „Învățătorul” (primul Rabin al) Israelului. În discursul Său, Isus vorbea ca de la rabin la rabin, folosind un stil de exprimare și expresii folosite de rabini.
F. Până în vs. 16, Domnul îi descoperise mai multe lucruri pe care Nicodim nu le știa (necesitatea nașterii din nou – vs. 3-8; o altfel de Împărăție decât cea pe care evreii o așteptau – vs. 3, 5; Dumnezeirea lui Isus – vs. 10-13; moartea Sa – vs. 14).
G. Până la vs. 14, Domnul deja afirmase că nu naționalitatea (apartenența la poporul Israel) era criteriul acceptării în Împărăția lui Mesia (diferită de concepția comună). Isus îi spune lui Nicodim că nu toți evreii vor face parte din Împărăția lui Mesia, ci doar cei născuți din nou. În vs. 15, Isus deschide granițele Împărăției pentru oricine crede, chiar și pentru ne-evrei.
H. Pentru a înțelege mai bine forța afirmațiilor din următoarele versete, trebuie să știm că evreii îi priveau cu dispreț pe cei dintre Neamuri, dându-le mai multe nume disprețuitoare, printre care „câini”. În scrierile rabinice, Neamurile sunt deseori numite „lume”, acesta fiind un termen înjositor, un termen care denota inferioritate. Evreii Îl așteptau pe Mesia ca un Împărat (de mai multe ori voiseră iudeii să îl instaleze ca împărat pe Isus) care îi va elibera, va zdrobi națiunile (lumea), pedepsindu-i pentru fărădelegile lor. Isus deja demolase o parte din aceste concepții ale lui Nicodim, dar ceea ce era cu adevărat șocant pentru el, abia acum avea să urmeze.
I. în versetele 16, 17 și 18 (care reprezintă apogeul discursului lui Isus) El afirmă nu doar că Mesia mântuiește pe oricine, evreu sau ne-evreu care crede în El, ci că Dumnezeu iubește Neamurile (vs. 16), iar Mesia nu a venit pentru a le judeca, ba din contră, pentru a le salva (vs. 17); și mai mult, că cei care nu cred în El, în Isus Mesia, evreu sau ne-evreu, este deja condamnat (vs. 18)
J. Așadar, din studiul versetului, al contextului și al unor afirmații clare care tratează subiectul în cauză, înțelesul versetului este următorul: Dumnezeu a iubit Neamurile (aleșii dintre Neamuri; nu doar pe evrei), dând pe Fiul Său ca jertfă și pentru ele (1 Ioan 2: 2), pentru ca oricine (evreu sau ne-evreu) care crede, să aibă viața veșnică, să fie salvat și să scape de la pieire.
8. Concluzie: Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, și-a dat viața ca jertfă, înaintea lui Dumnezeu, pentru toți aceia și numai pentru aceia pe care Tatăl i-a iubit, i-a ales pentru mântuire și i-a dat Lui în legământ. Jertfa lui Cristos a fost perfectă și a asigurat mântuirea reală a poporului Său. Înaintea lui Dumnezeu, Cristos a realizat expierea, răscumpărarea, propițierea și împăcarea dreptății divine pentru toți cei pentru care El a murit. De asemenea, moartea Sa a garantat prezența și lucrarea Duhului în viața lor, Acesta fiind garanția că nu vor pieri, ci vor ajunge să trăiască veșnic pe noul pământ în prezența lui Isus.
