Despre înțelepciune (II)

Nu câte ști e vorba,
Ci cum le știi de drept,
Aceasta te arată de ești sau nu-nțelept.

Nu-s săraci cei fără-avere,
Fără minte-s cei sărmani;
Banii nu pot să dea minte,
Mintea poate să dea bani.

Nu-i orfan cel fără mamă,
Nici sărac cel fără tată;
E orfan cel fără carte și cu mintea-ntunecată.

Om cu carte fără rost
E ca negustorul prost;
Om cu stare fără școală
E ca prăvălia goală.

Școala nu-i doar alfabetul, ci e gând desțelenit,
Mulți știu să citească-o carte,
Dar puțini știu ce-au citit.

La un car de-nvățătură trebuie și-o minte trează,
Geaba-i toarnă cu găleata dacă sacul nu păstrează.

Cine-ntreabă - nu greșește,
Cine nu - tot rău pățește.

Nebunul îl cunoști pe bâtă
Iar prostul îl cunoști pe floare,
Pe cel cuminte - după vorbă,
Pe cel cinstit - pe-nfățișare.

Nebunul dă cu bâta-n baltă - și se stropește tot pe el,
Tot ție îți faci rău când umbli
Să tulburi lumea în vreun fel.

Rădăcina-nvățăturii e amară uneori,
Însă rodul ei e dulce
Te-ndulcește până mori.

Cu un om fără de minte nu glumi în nici un fel,
Nici nu-l râde, nici nu-l bate - dacă nu ești ca și el.

Taina lui, cel înțelept
O păstrează-nchisă-n piept;
Taina omului nebun
Îi e gură și-i pe drum.

Prostul spune tot ce știe,
Cel cuminte mai mult tace,
- Gura-l spune pe oricare
Ce e-n el și câți bani face.

Când omul bun deschide gura
Tu să ți-o-nchizi și să-l asculți,
Căci aur nu e mult pe lume
Și oameni înțelepți nu-s mulți.

Decât un car de frumusețe, mai bine-o lingură de minte,
Frumsețea-i numai amăgire, pe mulți îi tulbură și-i minte
Dar mintea bună-i cumpătată și harnică și liniștită,
Iar cui o are, totdeauna îi face viața fericită.

Sfaturile bătrânești
Să le-asculți câți ani trăiești,
Află-ți pururi ajutor
În înțelepciunea lor
Căci ei tot ce-au învățat
Au trăit și-au îndurat
- De-ai trăi cât șapte vieți
Tot ai încă ce să-nveți.

Nu-i avere mai de seamă, nici frumsețe mai aleasă
Pentru om ca-nțelepciunea și purtarea cea frumoasă.

Nu-i sărac cel fără-avere, ci-i sărac cel fără minte,
Ce nu strânge-nțelepciunea nici din bani, nici din cuvinte.

Prostul nu alege multe, una-două dă cu parul;
Fii cuminte, lasă-i calea, e destul de larg hotarul.

Nu da sfat la cel cuminte,
El nu-ți cumpără ci-ți vinde,
Și nu îmbia-n zadar
Castraveți la grădinar.

Cui dorește să-nțeleagă, două vorbe i-s de-ajuns,
Ori că-i vorba de-ntrebare, ori că-i vorba de răspuns.

Cel cuminte-i cât o sută
Și când stă și când ajută.

Mintea cea mai de pe urmă a românului s-o ceri,
Căci în ea e-nțelepciunea multor lupte și-ncheieri,
De-ar avea-o fiecare încă de la început,
Doamne, câte le-ar mai face altfel de cum le-a făcut!

Vai de cel ce nu-nțelege - să-ți scoți sufletul vorbind,
Că de mintea lui săracă două vorbe nu se prind,
- Fericit acela care dintr-o vorbă a-nțeles,
Mintea lui e luminoasă, drumul lui e drum ales.

Boul cât ar fi de tare, și-un copil în lanț îl leagă;
Cel cuminte, cu o vorbă pune-n frâu o gloată-ntreagă.

Față de cei mari, tot mare trebuie s-ai și răbdare,
Unde-i culmea cea mai naltă e și umbra cea mai mare.

Numai prostul socotește că le știe chiar pe toate,
Înțeleptul niciodată prea-nțelept nu se socoate.

Orbului degeaba-i spui
Că-i lumină-n jurul lui,
Ochii cei întunecați
Nu te cred oricât le-arați.

Ca o oaie e și omul: după altul merge-ndată
Fără mai întâi să caute cum e calea apucată,
Numai mai târziu se uită, când e-aproape să se taie;
Ce prostie face-atuncea când se duce ca o oaie.

Lesne crede fiecare ce dorește el cu foc,
Dar dorința cu-mplinirea rar se-ntâmplă la un loc.

La dorințe n-are omul niciodată un hotar,
Dar la câte dintre ele speră-n lume în zadar!

Nu-i numai un singur câine scurt de coadă,
Nici numai un singur om cu vorba șoadă,
Nici doar o prostie în mintea neroadă.

Nici cinci degete-ale mâinii nu se-aseamănă-ntre ele,
Cum să fie-atâția oameni de-o părere-n toate cele?

Cum e țara
Și-ntocmeala,
Cum bordeiul
Și-obiceiul,
Cum e mintea
Și merindea,
Cum vorbești
- Acela ești!

Ochii sunt oglinda inimii oricui
- Ca să știi ce este, caută-n ochii lui.

După ochi îl poți cunoaște și pe hoț și pe cinstit,
Numai ochii ți-l arată pe oricare negreșit,
Fața poate să te-nșele și cuvintele te pot,
Însă ochii nu înșală, ei spun adevărul tot.

Oamenii din orice loc
Nu-și zic minte, ci: noroc,
Pe noroc dau banii toți,
Iar pe minte doi-trei zloți.

Trebuie și-un strop de minte la o mare de noroc,
Altfel în curând rămâne totul ars ca după foc.

Norocu-i cum și-l face omul, cu mintea sau prostia lui,
Zadarnic tot aștepți norocul să vină, dacă minte nu-i.

Unde-i minte-i și noroc,
Cum e fum unde e foc,
Dar când mintea-i dusă-n drum
Nici noroc nu-i nicidecum.

Norocul vine-n urma minții, dar mintea rar după noroc,
Cuminți vezi norocoși adesea,
Dar norocoși cuminți - deloc.

Pe orice spiță calcă roata,
La orice lucru-i vine rând,
De-aceea nu fi nici prea vesel
Dar nici prea amărât nicicând.

Când latră câinele bătrîn
Să nu mai stai cu mâna-n sân,
Grăbit să ieși atunci afar'
C-acesta nu latră-n zadar
- De sfaturile bătrânești
Când nu asculți, amar pățești.

Ascultarea e viață, neascultarea e pierzare,
- Fericit cine-ascultă vorba bună pân-o are.
Cel ce leapădă-ndrumarea și-ascultarea vorbei bune,
O va cere-arzând odată, dar n-o s-aibă cine-o spune.

Amânare, amânare, multora le dai pierzare;
Minte bună, minte bună, la puțini le dai cunună!

Amânarea este hoțul care fură timpul tău,
Cine-amână nu învie, ci se-ngroapă și mai rău.

Fiecare câine latră unde i se-aruncă os,
Fiecare om slujește cauza care-i dă folos.

Omul care-i mai cuminte este omul cel mai bun,
Pe cât poate fi rău omul, pe atâta-i și nebun.

Dacă ai mai multe coarde pentru arc, vânezi oricând,
Dacă știi mai multe drumuri nu te rătăcești curând,
Dacă ai mai mulți prieteni mai ușor te-adăpostești
- Totdeauna s-ai mai multe căi să ieși de unde ești.

O, câți înțelepți și vrednici au murit necunoscuți
Și câți mai trăiesc și astăzi - dar ascunși și neștiuți…
Câți de care-o să se știe numai după ce s-au dus
Și câți cei ce-o să-i arate numai Ziua lui Isus!

Uneori se nasc în lume oameni unici care au
O viață uimitoare - și-o lumină sfântă dau,
Acești oameni n-au pe lume nici strămoși și nici copii…
Toți ai lor se uită-n moarte, ei rămân de-a pururi vii.

Orice om are dorința să se-arate-a fi ceva;
De nu poate prin virtute, cel puțin prin vorba sa;
De nu poate prin știință, cel puțin prin orice fleac
Și prin orice nebunie - asta mulți o pot, și-o fac.

Înțeleptului i-ajunge doar odată să te vadă
Ca să știe despre tine ce preț ai - și ce să creadă.

Nu averea sau onoarea fac pe om să fie mare,
Ci frumsețea și lumina cinstei care-n el le are.
Un pitic, pitic rămâne chiar când stă pe-un munte sus,
Uriașul, uriaș e și-ntr-o groapă dacă-i pus.

În această lume oarbă nu va sta cel înțelept
Decât unde orice lucru este prețuit pe drept,
Căci mulțimea rar cunoaște, prea puțini văd ce-i curat
Și aleg mărgăritarul fals, din cel adevărat.

Înțeleptul se frământă să învețe ce nu știe
Și cel bun se chinuiește când sunt alții-n sărăcie;
La cel rău nu-i pasă de-alții,
La cel prost - de-nțelepciune,
Dar amar va plânge-odată cel ce uită cele bune.

Omul nu poate să vadă ceea ce-i deasupra sa,
Fiecare vede-n altul doar ce-n sine va avea;
Omul mic pe toți îi vede mici la suflet, ca și el,
Omul mare-i prețuiește pe-al mărimii sale fel.

Adu-ți aminte când ești tânăr că și tu ai să-mbătrânești,
Respectă pururi bătrânețea, în orice loc ai s-o-ntâlnești.

Nimănui nu i se pare că-i atâta de bătrân
Să nu creadă că nainte încă zile-i mai rămân,
Numai înțeleptul crede c-a îmbătrânit prea tare
Față de puținul bine care-n urma lui îl are.

Oamenii la bătrânețe ori mai răi sunt, ori mai buni,
Sunt ori plini de-nțelepciune, ori niște sărmani nebuni;
Pe cei înțelepți cinstește-i, iar cu ceilalți ai răbdare,
Nimenea nu știe-n viață ce-l așteaptă pe oricare.

Toți doresc viață lungă, dar n-ar vrea să-mbătrânească…
- Cei ce n-o au - să se teamă,
Cei ce-o au - să n-o urască!

Pe-acel om ce tinerețea nu l-a dus la nebunie,
Pe-acel om nici bătrânețea nu-l va duce la prostie.

Orice rău are și-un bine,
Orice bine-are și-un rău,
Numa-nțelepciunea știe ce să ia-n folosul său.

Greu e s-aibă-nțelepciune încrezutul cel avut,
Greu e s-aibă avuție înțeleptul cel tăcut.

Bucuria și durerea,
Fericirea și-ncercarea,
Avuția și lipsirea,
Amintirea și uitarea,
Sănătatea și zăcerea
- Vin pe rând la fiecare,
Înțeleptul nici să râdă, nici să plângă-aici prea tare.

Sunt comori ce trec cu timpul
Și comori netrecătoare -
A le ști alege bine, asta-i mintea cea mai mare.

Ce nedrept îți par acuma împărțite pe pământ
Bunurile printre oameni, unde nu-s și unde sunt,
Dar e-n toate-nțelepciunea care, când o dobândești,
Este-n stare să te facă mulțumit așa cum ești.

Orice om ajunge-n viață într-un loc ușor
Sau greu,
Sus sau jos,
Fiindcă-așa e rânduit de Dumnezeu.
Cine înțelege asta și primește tot ce-i vine
Ca din Voia Celui Veșnic
- Înțelege cum e bine.

Celor care abuzează de ce-n lume li s-a dat,
Chiar și binecuvântarea li se schimbă în păcat,
Dar cui folosește bine, cu măsură, tot ce are,
Pân-la urmă și necazul este-o binecuvântare.

Pot fi uneori cusururi ce devin talente-alese,
După cum pot fi talente ce devin cenușărese,
- Scumpă este-nțelepciunea care știe-umbla cu ele
Relele-ajungându-i bune,
Bunele-a n-ajunge-n rele.

Omul înțelept adesea poate face fapte sfinte,
Numai când disprețuiește multe sfaturi și cuvinte
- Numai când disprețuiește multe laude și ocare
Omul înțelept creează ceea ce-i frumos și mare.

Om sau taină,
Gând ori faptă,
Presimțire, - ori întristare,
Fiecare-o-nvățătură
Ori o-nștiințare are!
Este-o mare-nțelepciune să poți ști ce-i în oricare
Și s-alegi ce e lumină și ce-i binecuvântare.

De ne-ar fi creat Natura, am fi și noi toți la fel
Cum sunt toate celelalte
- Cum i-e neamul, e și el -
Leii toți viteji, iar mieii toți fricoși de orice rău,
Numai oamenii sunt altfel, fiecare-n felul său.

Vițelușului de-azi noapte
Nici de-un tigru nu-i e frică,
Omul cel fără de minte nu se teme de nimică;
Dar dacă vițelul crește se ferește de-orice vită,
Omul când înțelepțește fuge de-orișice ispită.

La-nțelept, din mii de vorbe, una poate fi greșită,
Dar la prost, din câte-ar spune, nu-i nici una fericită.

Numai prostul se gândește
C-a-nvățat destul în viață,
Cel deștept nu crede asta, el învață și învață.

Cine se va ști pe sine
Dar și pe vrăjmaș și-l știe,
Dintr-o sută de războaie el va câștiga o mie;
Cine nici pe sine însuși
Nici vrăjmașul nu-și cunoaște,
Într-o mie de războaie numai nenorocu-l paște.

Tu să nu uiți că Trecutul ți-e învăț
Spre Viitor,
Cei ce uită-nvățu-acesta, uită spre pierzarea lor.
Cine nici din ce-au tras alții
Nici din ce-a pățit chiar el,
Tot nu-nvață-nțelepciunea
- Va pieri ca un mișel.

Pe orice om l-arată mintea
- Dacă e, sau dacă nu-i;
Fără minte, ce e omul? -
Vai și-amar de soarta lui!

Perii albi - și sânul mamei
Sunt pe lume lucruri sfinte,
Sfânt respect să ai de ele, și-n privire, și-n cuvinte.

Înțeleptul folosește spre auz urechea sa,
Cel nebun o folosește doar spre-a se făli cu ea.

Tu să tragi învățătură cu urmare fericită
Și-un rod bun din orice cale
Și-orice zi nenorocită,
- Fericit acel ce trage bun învăț din orice rele,
Dar nefericit acela ce n-a scos nimic din ele.

Ai înțelepciunea?
- Eu bogat îți zic.
N-ai înțelepciunea?
- Ești un biet nimic!

Când nu vrei să-ți știi Trecutul
Nici să-nveți nimic din el,
Nu-ți vei ști nici Viitorul, n-ai să-l înțelegi de fel
Și vei merge către moarte ca un orb cu ochii seci,
Nu-ți știi clipa,
Nu-ți știi groapa unde cazi și zaci pe veci.

N-ajungi la desăvârșire
Fără foc și dăruire!
- Vrei să fii desăvârșit?
Arzi, cu suflet strălucit.
- Vrei să fii un om frumos?
Dăruiește-te voios!

Sfântă este gura care poartă sfânta-nvățătură,
Însăși Vestea Bună spusă
Face sfântă-această gură.

Cât de veche e Scriptura,
- Și mereu dă lucruri noi,
Țineți-i învățătura
Căci ferice e de voi.

Să iei seama patru lucruri înțelepte orișicând:
- Să nu urci pe vita care merge cu poveri gemând,
- Să nu iei nimic ce este de la cel ce ți-e vrăjmaș,
- Să nu te îmbraci cu luxul și dezmățul de oraș
Și să nu-ntârzii când este ceasul datoriei tale;
De le ții pe-acestea patru,
Ești pe-a-nțelepciunii cale.

Calea spre înțelepciune
E tăcerea - se tot spune!
Încă ce-i Înțelepciunea?
- Cea mai mare-nțelepciune
E să rabzi cu împăcare orișice-ncercări haine,
Și să taci cu-nțelepciune chiar și-atuncea
Când nu-ți vine.

Om bătrân e numai omul care are-nțelepciune
Și om bun e numai omul care umblă-n fapte bune.

Nebunia mâinii este ca a minții, mult mai rea,
De a minții - suferi singur,
De a mâinii, mulți cu ea.
Mintea poate doar s-o spună
Însă mâna o și face
- Și cât face-o mână proastă, multe minți nu pot desface.

Nici o bogăție-n lume nu-i de preț ca mintea bună,
Bogăția asta caut-o, fiul meu,
- Și ți-o adună
Că dacă le-ai pierde toate, dar o ai pe asta una,
Cu ea nu mori niciodată, ci trăiești pe totdeauna.

Unii oameni au asupra lor o binecuvântare
Dăruită lor din ceruri încă de la înnăscare.
Cu-acei oameni peste care vezi al harului Semn sfânt,
Fii prieten, căci ei pururi ocrotiți de ceruri sunt.

Când vrea cerul cuiva bine
Îi deschide-o minte trează
Și-atunci toate înainte fericit se luminează.

Sfatul tău și-nvățătura poți s-o dai oricui,
Însă minte să le-asculte - nu poți da nimănui,
Dacă el nu și-o câștigă chiar prin munca grea,
În zadar, oricâte sfaturi - moare fără ea.

Nu disprețui pe nimeni, ci gândește-te așa,
Că noi toți suntem pe lume cum ne lasă Cineva.

Cea mai scumpă-nvățătură-i
Cea care-o primești pățind,
Cel mai greu plătește-acela care-nvață pătimind.

Numai înțeleptul poate fi un bun cârmuitor,
El nu caută-a-și face bine numai lui -
Ci tuturor.

Cunoștință-adevărată nu vom dobândi nicicând,
Dacă mai presus de suflet
Punem trupu-n primul rând,
Ci numai atunci când trupul e supus în orice fel
Sufletului -
Până-odată ne vom izbăvi de el.

Cei fără-nțelepciune privesc numa-n trecut,
Pierzând și ce au astăzi și ceea ce-au avut.

Buna-nțelepciune vede cât se cere, nu cât poate
Și pe toate totdeauna, la sfârșitul bun le scoate.

Pe-nțelept l-nvață mintea,
Pe cel prost nenorocirea,
Pe nebun nu-l mai învață nimenea și nicăierea.

Lung e-un drum cu-nțelepciune,
Scurt e cu exemple bune,
Greu l-nveți pe-un om spunându-i,
Lesne-nvață arătându-i.

Nu există un prieten ca înțelepciunea bună,
Nici dușman cum e prostia și umblarea cea nebună.
Buna-nțelepciune este Adevăru-adevărat,
Iar prostia și mândria e minciună și păcat.

Întru-un ceas de nenoroc
Pierzi cât ani nu pui la loc
Și-ntr-o zi de bucurie
Strângi cât n-ai strâns într-o mie.

Cunoștința sănătoasă nu numai din cărți s-adună,
Ci din dragostea de cinste
Și din munca împreună.

Prostul pururi osândește tot ce el nu înțelege,
Iar nebunul întinează tot ce el nu știe-alege.

Pe-nțelept îl poți convinge
Căci el judecă ce spui,
Dar pe cel prost niciodată nu-l poți scoate din a lui.

Nu e greu să știi începe, ci e greu să știi găta,
Pentru asta pune-ți toată mintea și puterea ta.

Dacă trei minți merg pe-o cale
- Din nimica, aur scot!
Dacă trei minți iau trei drumuri
Se alege praf de tot.

Un sfat bun, te poate face să câștigi un timp
Și-un drept,
Însă care-i nepățitul ce-l ascultă pe-nțelept?